Amy Blankenship - O Lumină În Inima Tenebrelor

Corpul lui era înalt, cu mușchii zvelți... dar înfățișarea era înșelătoare. Nu avea un strop de grăsime de rezervă și era mai puternic decât cincizeci de bărbați umani strânși laolaltă. Singurii care știau despre puterea sa inumană au fost cei care au ales să-i facă zile fripte sau au îndrăznit să stea în drumul lui. și acei câțiva erau prea speriați să spună un cuvânt. Nimeni din campus nu știa secretul lui Kotaro și-și dorea să rămână așa.

Kotaro era responsabil pentru siguranța fiecărei persoane care trecea prin campus, fie că era vizitator, student sau membru al facultății. Femeile tinere au început să dispară din această zonă cu o lună în urmă, într-un ritm alarmant, și mai ales din împrejurimile complexului.

Un sentiment se formase adânc în pieptul său în timp ce el inhalase mirosurile din jurul lui. Aerul devenise contaminat cu un miros străvechi... rău. Se apropia de cel care era responsabil pentru mult mai mult, decât fetele dispărute... o putea simți. Dându-și la o parte acele gânduri deocamdată începu să meargă brusc în jurul apartamentelor care găzduiau mulți studenți nevinovați.

Ar merge s-o verifice pe Kyoko și dacă ea l-ar lăsa, ochii lui s-au întunecat atrăgător... n-ar lăsa-o singură toată ziua... sau noaptea. El spera doar ca Toya să nu fie in jurul ei azi din nou. O dorea doar pentru el. La urma urmei, ea fusese cu adevărat femeia lui și acest "băiat" ar trebui să-și vadă de viața lui.

Pașii lui încetiniseră pentru o clipă la ironia sorții... era bucuros că cel puțin acum Toya avea o viață. Aproape s-a amuzant la gândul că amenințase mental acea viață dacă nu va renunța la hărțuirea lui Kyoko, tot timpul.

Doar gândul că-i stătea alături pe canapeaua confortabilă, mâncând popcorn și uitându-se la niște filme siropoase, suna ca o seara perfectă. Au împărțit ceva de genul ăsta cel puțin o dată pe săptămână și pentru el... aceasta era partea preferată a săptămânii. El și-a pierdut timpul neîntrerupt cu frumusețea părului ei roșcat. Nu a contat dacă se uitau la un film sau doar stăteau pe canapea vorbind... pur și simplu îi plăcea să o simtă alături de el.

Kotaro zâmbi cu satisfacție în timp ce se întreba cum ar fi fost să fie întotdeauna lângă ea... zi și noapte.

Zâmbetul i se șterse la următorul gând... Kyoko nu l-a ales de fapt pe el în locul lui Toya, încă. Cel puțin nu în această viață. − Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Privi în sus ca și cum ar trimite o mulțumire plină de sarcasm, pentru tot ajutorul cu privire la această problemă, pentru oricine asculta. Ceva i-a spus că zeii trebuie să aibă cel mai deranjant simț al umorului.

*****

Examenele s-au terminat în cele din urmă și Kyoko cântase acele cuvinte toată după-amiaza. Fusese o fată bună și studiase până când se săturase, dar totul a fost răsplătit. Știa doar că fusese cea mai bună la acele teste malefice. Numai acel gând o făcea să-și dorească să danseze fericită tot drumul înapoi spre apartamentul ei.

De fapt, primul lucru pe care-l făcuse de îndată ce a intrat pe ușă era să-și arunce cărțile în sufragerie ca și cum ar fi fost infectate și, în cele din urmă, a cedat nevoii... de a face "dansul fericirii" chiar în ușă, ca și cum ar mai fi avut un pic de tocilar rămas în ea, la urma urmei.

Acesta a fost imediat urmat de propria ei interpretare a dansului victoriei pe care l-a văzut la Toya o dată, unduind din fund tot drumul până la baie, să-și facă o baie fierbinte cu bule. Kyoko s-a decis că dacă vrea să facă acest lucru ar fi făcut bine să-l facă cum trebuie, a mers să dea drumul la casetofon și să-și ia câteva lumânări.

Încă mai scotea zgomote șmechere de victorie în timp ce cada se umplea și-și lăsa jos îmbrăcămintea, luând-o și aruncând-o oriunde îi plăcea. − Cel mai probabil o să-mi găsesc lenjeria agățată de ventilatorul de pe plafon când termin se gândi, apoi ridică din umeri și intră în apă.

S-a lăsat să alunece în cadă pentru a lăsa bulele plutitoare să-i mângâie gâtul și umerii. Ochii ei verzi de smarald, care uneori erau cunoscuți că aduceau furtuna într-o clipă, străluceau de satisfacție.

Valurile ei de păr roșcat erau pliate la întâmplare deasupra capului, iar pielea netedă, mătăsoasă era ascunsă acum sub bule. Era o fată fericită... și tot ceea ce-și dorea cu adevărat să facă era să se relaxeze pentru tot restul zilei. Un pic de muzică ușoară în fundal, câteva lumânări dulci mirositoare aprinse în jurul băii era decorul perfect.

A închis ochii știind că imaginea lui va fi în curând punctul central... ca și cum ar fi așteptat-o. Era secretul ei de păstrat.

Ochii albaștri ca de gheață o priveau din mintea ei. Ea a avut de atâtea ori vise cu el în timpul nopții că acum le putea chema chiar și în timpul zilei. Cu cât era mai adâncită în vis, cu atât mai real devenea, până i se părea că era într-adevăr acolo... îngenunchiat lângă cadă.

Buzele i se răsfrângeau într-un zâmbet senzual în timp ce el se întindea să-i scoată prosopul de pe ea... ochii lui devenind la fel de strălucitori ca o flacără albastră.

− Visele sunt frumoase, șopti ea, în timp ce-și înclină capul într-o parte lăsându-l să facă ceea ce voia.

− Ring, Ring. Unul dintre cele mai enervante sunete din lume a răsunat în tot apartamentul. Kyoko țâșni din cadă, dislocând apa peste margini pe gresia podelei. Ducându-și mâna la obraz, simți căldura de acolo și roșii exact când telefonul sună din nou.

− Fir-ar să fie! Se ridică repede știind că telefonul era tocmai în sufragerie. Trecând peste apă, apucă halatul de mătase de pe blat și-l înfășură în jurul ei alergând să răspundă.

Realizând că lasă o dâră de apă în urma ei, își făcu o notă mentală să-și amintească să ia telefonul fără fir în baie cu ea data viitoare.

La celălalt capăt al sunetului iritant, Suki lovește cu unghiile în blatul din bucătărie, dorindu-și ca Kyoko să se grăbească și să răspundă la telefon. Avea acest sentiment ciudat că Shinbe va ajunge în orice clipă și nu-și dorea să afle nimic din ceea ce plănuise.

A auzit clicul pe celălalt capăt. − În sfârșit.!

Kyoko trase telefonul înapoi de la ureche cu o privire furioasă, apoi l-a pus înapoi. − Suki, eram în baie! Kyoko se văită în timp ce privi lung înapoi spre ușa băii unde știa că apa era încă fierbinte și mirosea a iasomie. O tenta să se întoarcă și să se bucure... așa era visul. Își mușcă buza de jos în timp ce-și mută privirea de la ce-și dorea.

− Ești goală? Suki chicotește știind că Kyoko roșește ușor.