Ursula Le Guin: Mâna stângă a întunericului

„Prin prezentul decret, hotărâm ca Therem Harth rem ir Estraven, Lord de Estre in Kerm, să fie deposedat de titlul Regatului şi de locul din Adunările Regatului şi să fie izgonit din Regat şi din toate Domeniile Karhidei. Dacă nu va părăsi Regatul şi Domeniile în trei zile, sau dacă în decursul vieţii sale va mai reveni în Regat, oricine are dreptul să-l ucidă fără judecată. Orice locuitor din Karhide care îi va permite lui Harth rem ir Estraven să-i vorbească, sau să locuiască în casa lui sau pe pământurile sale, este pasibil de temniţă, iar orice locuitor din Karhide care îi va da sau împrumuta bani sau bunuri, ori îşi va plăti datoriile faţă de el, va fi pasibil de temniţă şi de amendă. Să afle tot poporul din Karhide şi să spună că Harth rem ir Estraven este exilat pentru crima de Trădare. Sub pretextul de slujire loială a regelui, a declarat în intimitate şi în public, în Adunare şi la Palat că Naţiunea Domenii Karhide îşi abandonează suveranitatea şi puterea pentru a deveni o naţiune inferioară, supusă într-o aşa-zisă Uniune a Popoarelor, dar să afle toţi şi să spună că nu există o asemenea Uniune, ea fiind o născocire lipsită de temei a unor trădători şi conspiratori, care caută să şubrezească autoritatea Regelui în profitul adevăraţilor duşmani ai ţării. Odguyrny Tuwa, ora opt, în Palatul din Erhenrang: ARGAVEN HARGE."

Comunicatul era tipărit şi afişat pe câteva porţi şi panouri din oraş, iar textul de mai sus e transcris după un asemenea afiş.

Prima mea reacţie a fost simplă. Am închis radioul, parcă oprindu-l să mai aducă dovezi împotriva mea, şi m-am grăbit spre uşă. Acolo, bineînţeles, m-am oprit. Am revenit lângă masa din faţa şemineului. Nu mai eram nici calm, nici hotărât. Voiam să-mi deschid servieta, să scot ansiblul şi să emit un „Urgent/Înştiinţare" spre Hain. Mi-am înfrânat şi această pornire, deoarece era şi mai prostească decât prima. Din fericire, n-am mai avut vreme de alte idei. Uşa dublă din capătul opus al anticamerei s-a deschis şi aghiotantul s-a retras un pas, făcându-mi loc să trec şi anunţându-mă:

— Genry Ai!

Mă numesc Genly, dar karhidenii nu pot pronunţa litera „l"… Apoi am rămas în Sala Roşie, cu regele Argaven al XV-lea.

Sala Roşie din Casa Regală era o încăpere imensă. Până la şemineuri puteau fi mai mult de cinci sute de metri şi tot atâţia până la grinzile tavanului, de care spânzurau steaguri şi stindarde purpurii, prăfuite şi zdrenţuite de timp. Ferestrele erau simple fante verticale în pereţii groşi, luminile fiind puţine, palide şi situate foarte sus. Cizmele mele noi ticăiau pe pardoseală, pe când străbăteam sala spre rege, un drum de şase luni.

Argaven stătea pe o estradă largă, în penumbra roşiatică din faţa şemineului central, cel mai mare dintre cele trei. Un ins scund, destul de pântecos, cu ţinuta rigidă, se contura ca o siluetă neclară şi întunecată, exceptând sclipirea inelului cu sigiliu de pe degetul mare.

M-am oprit la marginea podiumului şi, aşa cum fusesem instruit, am rămas nemişcat, fără să vorbesc.

— Urcă, domnule Ai. Ia loc.

L-am ascultat, aşezându-mă pe scaunul din dreapta lui. Până aici, protocolul îmi fusese explicat de numeroase ori. Argaven nu se aşeză. Stătea la trei metri de mine, cu flăcările vuind scăpărătoare îndărătul său. Brusc rosti:

— Spune-mi ce ai de spus, domnule Ai. Se zice că eşti purtătorul unui mesaj.

Chipul pe care îl întorsese spre mine, împurpurat şi pătat de umbrele văpăilor, era lătăreţ şi sinistru, ca luna roşcată şi sumbră a Iernii. Văzut de aproape, Argaven avea mai puţina prestanţă, era mai puţin impunător decât părea din depărtare, printre curteni. Vorbea piţigăiat şi-şi înclina capul fioros şi lunatic, într-o poziţie de aroganţă ciudată.

— Sire, mi-am pierdut şirul vorbelor… Tocmai am aflat de dizgraţia Lordului Estraven.

Argaven rânji larg, dement. Râse ascuţit ca o femeie mânioasă, prefăcându-se amuzat.

— Blestematul, făcu el, trădătorul cel sfidător, sperjur şi sigur de el! Aţi cinat împreună aseară, nu? Şi ţi-a spus cât de puternic este, cum îl manipulează pe rege şi ce uşor va fi să discuţi cu mine, fiindcă el mi-a explicat totul… nu? Aşa ţi-a zis, domnule Ai?

Am ezitat.

— Ascultă ce mi-a zis mie despre tine, dacă te interesează. M-a sfătuit să-ţi refuz audienţa, să te ţin în nesiguranţa aşteptării, poate chiar să te izgonesc în Orgoreyn sau în Insule. Asta-mi zice de-o jumătate de lună, blestematul! Însă el a fost cel izgonit în Orgoreyn, ha-ha-ha…!

Din nou râsul ascuţit şi fals, şi, în timp ce râdea, bătu din palme. Dinapoia draperiilor de la capătul podiumului apăru un străjer tăcut… Argaven rânji spre el, şi ostaşul dispăru. Continuând să hohotească şi să mârâie, regele se apropie şi mă fixă cu privirea. Irisurile întunecate ale ochilor săi străluceau parcă portocalii. Mă înspăimânta mai mult decât mă aşteptasem.

Faţă de incoerenţa lui, onestitatea mi se părea singura cale abordabilă.

— Sire, pot întreba dacă se consideră că aş fi implicat în mârşăviile lui Estraven?

— Tu? Nu! Continuă să mă privească, apropiindu-se şi mai mult: Nu ştiu ce dracu' eşti, domnule Ai, un deformat sexual, un monstru artificial sau un vizitator din Domeniile Neantului, dar nu eşti un trădător, ci ai fost doar unealta unuia. Eu nu pedepsesc uneltele. Ele fac rău numai în mâinile unui lucrător nepriceput. O să-ţi dau un sfat!

Argaven vorbea cu o emfază şi o satisfacţie ciudate, şi abia atunci mi-am dat seama că de doi ani nimeni nu-mi oferise vreun sfat. Mi se răspundea la întrebări, dar nu mi se dădeau sfaturi în mod deschis. Nici chiar Estraven n-o făcuse în momentele lui cele mai amabile. Era probabil ceva legat de shifgrethor.

— Să nu laşi pe nimeni să te folosească, domnule Ai, continuă regele. Ţine-te departe de facţiuni. Spune-ţi propriile minciuni şi acţionează pe cont propriu. Nu te-ncrede în nimeni. O ştiai pe asta? Nu te-ncrede în nimeni! Blestemat fie mincinosul de trădător cu sânge rece. Mă bizuiam pe el. Am pus lanţul de argint în jurul gâtului său blestemat. Mi-ar plăcea să-l sugrum! De fapt, niciodată nu m-am încrezut în el. Niciodată! Nu te-ncrede în nimeni. Să crape de foame-n haznalele din Mishnory, să caute-n gunoaie, putrezi-i-ar măruntaiele! Niciodată…

Se cutremură, se înecă, îşi trase răsuflarea cu un gâlgâit obscen şi se răsuci cu spatele la mine. Izbi cu piciorul în buştenii din cămin până ce scânteile se ridicară în vârtej, atingându-i faţa, părul şi tunica neagră, iar el le lovi cu palmele. Fără să se întoarcă, vorbi cu glas ascuţit, chinuit:

— Spune ce ai de spus, domnule Ai.

— Sire, pot să vă pun o întrebare?

— Da.

Se legăna de pe un picior pe celălalt, privind focul. A trebuit să mă adresez spatelui său:

— Credeţi că sunt ceea ce afirm că sunt?

— Estraven i-a pus pe doctori să-mi trimită o grămadă de benzi despre tine. La fel au făcut şi inginerii din Ateliere, care ţi-au cercetat vehiculul. Ei zic că nu eşti om, şi n-ar minţi chiar toţi. Atunci?

— Atunci, Sire, există şi alţii ca mine. Mai exact, sunt un reprezentant…

— Al acestei Uniuni — această Autoritate. Da, foarte, bine. Vrei să te-ntreb de ce te-au trimis aici?

Deşi era posibil ca Argaven să nu fie nici întreg la minte, nici viclean, avea destulă experienţă în evitările, provocările şi subtilităţile retorice folosite în conversaţie de cei a căror principală ţintă în viaţă o constituia dobândirea şi menţinerea unui nivel înalt de shifgrethor. Continuau să-mi fie necunoscute capitole întregi din ştiinţa aceasta, totuşi cunoşteam câte ceva despre aspectul competitiv, de dobândire a prestigiului şi despre permanentul duel verbal ce putea rezulta de aici. Faptul că eu nu mă înfruntam cu Argaven, ci încercam doar să comunic cu el, era, în sine ceva incomunicabil.