Ursula Le Guin: Mâna stângă a întunericului

— Nu încerc să-ţi spun nimic, domnule Ai.

— La naiba, aş fi preferat s-o faci!

Mă privi ciudat.

— Ei bine, atunci, să zicem aşa… Există la Curte unele persoane care, după expresia dumitale, sunt în graţia regelui, dar nu-ţi agreează prezenţa sau misiunea de-aici.

„Iar tu te grăbeşti să te dai de partea lor, vânzându-mă ca să-ţi salvezi pielea", am gândit, însă era inutil s-o spun. Estraven era un politician, iar eu greşisem încrezându-mă în el. Chiar şi într-o societate bisexuală, politicianul este rareori un om integru. Invitaţia la cină dovedea că se gândise că aveam să-i accept trădarea tot atât de uşor pe cât o comisese el. În mod limpede, salvarea aparenţelor era cu mult mai importantă decât cinstea. De aceea m-am străduit să replic:

— Îmi pare rău că bunăvoinţa faţă de mine ţi-a pricinuit neplăceri.

Pusesem paie pe foc. M-am bucurat de un sentiment trecător de superioritate morală, însă nu pentru mult timp. El era prea imprevizibil.

Se lăsă pe spate, aşa încât lumina roşiatică a flăcărilor îi atingea genunchii, mâinile delicate şi mici, dar puternice, şi halba din argint, însă chipul îi rămase în umbră: o faţă smeadă, întotdeauna adumbrită de părul des şi lung, de sprâncenele groase, de gene şi de inexpresivitatea posacă. Poate cineva să descifreze chipul unei pisici, al unei foci, al unei vidre? Mi se părea că unii gethenieni aduceau cu asemenea animale, cu ochi adânci, strălucitori, ce nu-şi schimbă expresia când le vorbeşti.

— Neplăcerile mi le-am pricinuit singur, îmi răspunse, printr-o acţiune ce n-are nici o legătură cu dumneata, domnule Ai. Ştii că între Karhide şi Orgoreyn există un conflict cauzat de o porţiune dintre hotarul nostru şi Cataracta Nordică, lângă Sassinoth. Bunicul lui Argaven a revendicat Valea Sinoth pentru Karhide, dar Comensualii n-au recunoscut niciodată pretenţia respectivă. Pentru un strat gros de zăpadă ajunge, un singur nor. Ajutasem câţiva fermieri karhidish din vale să se mute înapoi în est, dincolo de vechiul hotar, gândindu-mă că acest conflict s-ar putea stinge de la sine dacă valea era pur şi simplu lăsată la orgota — care trăiesc acolo de câteva milenii. Cu câţiva ani în urmă, am făcut parte din Administraţia Cataractei Nordice şi i-am cunoscut pe fermierii aceia. Îmi repugnă ca ei să fie ucişi în urma unei invazii sau să fie trimişi la Fermele de Voluntari din Orgoreyn. De ce să nu elimin însuşi subiectul disputei…? Ideea aceasta nu este însă patriotică. Dimpotrivă, este o trădare şi pune la îndoială însuşi shifgrethorul regelui.

Ironiile lui şi aceste referiri la o dispută cu Orgoreynul pe teme de frontieră nu mă interesau. Am revenit la chestiunea care ne privea pe noi doi. Indiferent dacă mă încredeam sau nu în el, îmi putea fi încă util.

— Scuză-mă, i-am spus, dar sunt dezolat că problema câtorva fermieri poate periclita şansele misiunii mele pe lângă rege. Miza e mult mai importantă decât câţiva kilometri de frontieră.

— Da. Mult mai importantă. Dar poate că Ecumenul, care se întinde pe o sută de ani-lumină, va fi răbdător cu noi încă o vreme.

— Stabilii Ecumenului sunt oameni foarte răbdători. Ei vor aştepta o sută, chiar cinci sute de ani, pentru ca ţările de pe Grethen să delibereze şi să analizeze dacă se vor alătura sau nu restului omenirii. Eu vorbesc motivat de o speranţă personală. Şi de o dezamăgire personală. Mărturisesc, crezusem că, beneficiind de ajutorul dumitale…

— Şi eu crezusem. Oricum, gheţarii nu s-au format peste noapte…

Proverbul îi venise automat pe buze, dar mintea îi era în altă parte. Căzu pe gânduri. Mi l-am închipuit deplasându-mă de colo-colo, cu ceilalţi pioni, în jocul puterii sale.

— Ai venit în ţara mea, rosti în cele din urmă, într-un moment aparte. Lucrurile se schimbă. Pornim pe un drum nou. Deşi se pare că, mai degrabă, vom continua pe calea pe care am apucat-o. Sperasem că prezenţa şi misiunea dumitale ne-ar putea oferi o cu totul altă opţiune. Dar la momentul potrivit… şi în locul potrivit. Totul este extraordinar de riscant, domnule Ai.

Nemulţumit de generalităţile lui, am spus:

— Insinuezi că nu e momentul potrivit. Mă sfătuieşti să anulez audienţa?

Gafa mea suna şi mai rău în karhidish, dar Estraven nu reacţionă în nici un fel.

— Mă tem că numai regele are acest privilegiu, răspunse el încet.

— Oh, Doamne, da. N-am vrut să spun asta!

Mi-am lăsat fruntea în palme pentru un moment. Crescut în societatea deschisă, neconformistă a Terrei, n-aveam să-mi însuşesc niciodată protocolul şi impasibilitatea atât de apreciate de karhideni. Ştiam ce sunt regii, istoria Terrei e plină de ei, dar nu aveam o intuiţie, bazată pe experienţă, a privilegiului… n-aveam tact. Mi-am ridicat halba şi am sorbit o înghiţitură prelungă şi fierbinte.

— Ei bine, îi voi spune regelui mai puţine decât aş fi intenţionat s-o fac dacă puteam conta pe dumneata.

— Foarte bine.

— De ce? am întrebat.

— Domnule Ai, dumneata nu eşti nebun. Eu nu sunt nebun. Dar nici unul dintre noi nu este rege, înţelegi…? Bănuiesc că intenţionai să-i spui lui Argaven, în mod raţional, că misiunea dumitale aici este de-a încerca să înfăptuieşti o alianţă între Gethen şi Ecumen. Şi, tot în mod raţional, el cunoaşte deja acest lucru, pentru că, după cum ştii, l-am informat eu. Am susţinut cazul dumitale şi am încercat să-i trezesc interesul. N-am procedat bine, şi nici momentul n-a fost prielnic. Fiind prea interesat eu însumi, am uitat că el e rege şi nu vede lucrurile în mod raţional, ci ca un rege. Tot ceea ce i-am spus nu înseamnă pentru el nimic altceva decât că puterea îi este ameninţată, că regatul său nu-i decât un simplu fir de praf în spaţiu, iar calitatea lui de suveran nu reprezintă mare lucru pentru aceia care conduc o sută de planete.

— Nu, Ecumenul nu conduce, ci coordonează. Puterea lui este puterea membrilor săi — state şi planete. În urma alianţei cu Ecumenul, Karhide va fi infinit mai puţin ameninţată şi mult mai importantă decât a fost vreodată.

O vreme, Estraven nu răspunse. Rămăsese privind focul, ale cărui flăcări pâlpâiau, reflectate de halba lui şi de lanţul lat de argint strălucitor, purtat pe umeri ca însemn al funcţiei. În jurul nostru, clădirea cea veche era tăcută. Cina fusese adusă de un servitor, însă karhidenii, care nu au vasali sau servi, angajează servicii, nu persoane, şi de acum servitorii plecaseră la casele lor. O personalitate ca Estraven trebuia să aibă gărzi personale, deoarece asasinatele reprezintă o practică uzuală în Karhide, dar, nu văzusem şi nici nu auzisem garda. Rămăseserăm doar noi doi.

Rămăsesem cu un străin între zidurile unui palat întunecat, într-un oraş ciudat — schimbat datorită omătului — în inima erei glaciare a unei planete străine.

Brusc, tot ceea ce spusesem în seara asta şi de când venisem pe Iarnă mi se păru totodată prostesc şi incredibil. Cum mă putusem aştepta ca acest om, sau oricare altul, să creadă istoriile mele despre alte planete şi alte ţări, despre un nebulos guvern aflat undeva, hăt în spaţiu? Era o absurditate. Apărusem în Karhide într-o navă stranie şi, în anumite privinţe, mă deosebeam fizic de gethenieni. Aspectele acestea trebuiau explicate. Însă propriile mele explicaţii erau absurde. În momentul acela, nici eu nu eram convins de adevărul lor.

— Eu îţi dau crezare, rosti străinul care rămăsese singur cu mine, şi atât de puternic fusese sentimentul meu de autoînstrăinare încât am ridicat privirea surprins. Mă tem că şi Argaven o face… Dar el nu e sigur de dumneata. Pe de o parte, pentru că nu mai are încredere în mine. Am comis unele greşeli, am fost neglijent… Pe de altă parte, deoarece te-am pus în pericol, nu-ţi mai pot cere să te bizui pe mine. Am uitat că este un rege, am uitat că el se consideră totuna cu ţara, am uitat ce înseamnă patriotismul şi că regele este în mod necesar patriotul perfect. Aş dori să te întreb, domnule Ai, dacă ştii din proprie experienţă ce este patriotismul?