Ursula Le Guin - Mâna stângă a întunericului

Cu toate acestea, se aflaseră. În Karhide, secretele reprezintă în mare măsură o problemă de discreţie, o tăcere acceptată şi înţeleasă — întrebările sunt omise, dar nu şi răspunsurile. Buletinele informative pomeneau doar de Trimis, domnul Ai, însă toată lumea ştia că Harth rem ir Estraven mă scăpase din mâinile orgota şi mă însoţise peste Gheaţă, până în Karhide, demascând minciuna Comensualilor despre moartea mea subită, cauzată de friguri galbene, în Mishnory, toamna trecută… Estraven apreciase destul de exact efectele întoarcerii mele, greşise doar prin faptul că le subestimase. Datorită străinului de planetă care zăcea bolnav, inert şi indiferent într-o odaie din Sassinoth, în zece zile căzură două guverne.

Desigur, căderea unui guvern orgota înseamnă doar că un grup de Comensuali înlocuieşte alt grup de Comensuali la conducerea Celor Treizeci-şi-Trei. Unele umbre se scurtează şi altele se lungesc, cum se spune în Karhide. În ciuda umilinţei, nu lipsită de precedente, cauzată de demascarea minciunii lor, susţinătorii Sarfului, cei care mă trimiseseră în Pulefen, s-au menţinut la putere până în clipa în care Argaven a făcut publică sosirea iminentă a navei stelare în Karhide. În ziua aceea, partidul lui Obsle, Facţiunea Comerţului Liber, a preluat şefia Celor Treizeci-şi-Trei. Deci, la urma urmei, îi ajutasem cu ceva.

În Karhide, căderea unui guvern înseamnă de obicei dizgraţia şi înlocuirea primului ministru, însoţită de o remaniere a Kyorremyei, deşi asasinatul, abdicarea şi insurecţia reprezintă variante la fel de frecvente. Tibe n-a făcut nici un efort de a se menţine în funcţie. Actuala mea valoare în jocul shifgrethorului internaţional, plus reabilitarea lui Estraven (în mod indirect, datorită mie) îmi conferiseră un prestigiu atât de impresionant încât, după cum am aflat ulterior, Tibe demisionase chiar înainte de a afla guvernul din Erhenrang de mesajul către nava mea. Acţionase în urma denunţului lui Thessicher, aşteptase până ce primise vestea morţii lui Estraven, apoi demisionase. În acelaşi moment, cunoscuse răzbunarea şi înfrângerea.

Când Argaven a fost complet informat, mi-a trimis un mesager, solicitându-mă să mă prezint de îndată în Erhenrang şi mi-a expediat o sumă confortabilă pentru eventualele cheltuieli. Cu aceeaşi mărinimie, Sassinoth îl delegă pe medicul cel tânăr să mă însoţească, întrucât nu-mi revenisem încă pe deplin. Am călătorit în sănii cu motor. Drumul a fost lin şi fără grabă, cu staţionări îndelungate, aşteptând ca maşinile de bătătorit zăpada să cureţe şoseaua, şi cu nopţi petrecute în hanuri. Nu putuse dura mai mult de două-trei zile, deşi mi s-a părut lung şi nu ţin minte multe amănunte, până când, prin Poarta Nordică a capitalei, am pătruns pe străzile adânci, acoperite cu omăt şi umbre.

Am simţit atunci că inima mi s-a întărit cumva şi mintea mi s-a limpezit. Fusesem sfărâmat, făcut bucăţi, dar acum, deşi călătoria mă obosise, simţeam o putere ce rămăsese întreagă în mine. Probabil, cauza o constituia revederea locurilor cunoscute, căci acesta era în sfârşit un loc cunoscut, un oraş în care trăisem şi muncisem mai mult de un an. Ştiam străzile, turnurile, curţile sumbre, drumurile şi faţadele Palatului. Aici ştiam ce aveam de făcut. Pentru prima oară înţelesesem limpede că, întrucât prietenul meu se stinsese, trebuia să termin eu lucrul pentru care el murise. Trebuia să aşez cheia de boltă.

La porţile Palatului mă aştepta ordinul de prezentare la o casă de oaspeţi din incintă. Era Rotonda, ceea ce indica un grad superior de shifgrethor, nu atât o favoare din partea regelui, cât recunoaşterea unei poziţii. De obicei, acolo erau găzduiţi ambasadorii ţărilor prietene. Era un semn bun. Pentru a ajunge însă la Rotondă, trebuia să trecem pe lângă Colţul Roşu şi am privit prin poarta îngustă, arcuită, spre copacul desfrunzit de lângă iazul acoperit cu gheaţă sură şi spre pavilionul ce rămăsese pustiu.

La uşa viitoarei mele reşedinţe, mă aştepta o persoană în hieb alb şi cămaşă purpurie, cu un lanţ de argint peste umeri: Faxe, Prezicătorul Cetăţuii Otherhord. La vederea chipului său blând şi frumos, primul chip cunoscut pe care-l vedeam după multe zile, o undă de uşurare mi-a învăluit hotărârea îndârjită. Când Faxe mi-a luat mâinile cu acel rar salut karhidish de prietenie, am putut răspunde căldurii sale.

La începutul toamnei, fusese numit în Kyorremy din districtul său, Rer de Sud. Alegerea unor membri ai consiliului din rândul locuitorilor Cetăţuilor Handdara nu reprezintă ceva ieşit din comun. Mai neobişnuit e ca un Urzitor să accepte funcţia, şi cred că Faxe ar fi refuzat-o, dacă n-ar fi fost îngrijorat de guvernarea lui Tibe şi de direcţia în care împingea ţara. De aceea îşi scosese lanţul de aur al Urzitorului şi-l pusese pe cel de argint al consilierului. Nu trecuse mult până să se impună, deoarece fusese încă din Thern membru al Hes-Kyorremyei, Consiliul Intern, care joacă rolul de contragreutate a primului ministru, şi însuşi regele îl numise în funcţia aceea. Poate că se îndrepta spre poziţia de eminenţă cenuşie de pe care se prăbuşise Estraven cu un an în urmă. În Karhide, carierele politice sunt neaşteptate, bruşte.

În Rotondă — o căsuţă rece şi pompoasă — Faxe şi cu mine am vorbit mult înainte de a mă întâlni cu altcineva, de a face vreo declaraţie sau de a avea vreo apariţie oficială. Privindu-mă cu ochii lui limpezi, m-a întrebat:

— Deci pe pământ va coborî o navă, o navă mai mare decât cea cu care ai sosit pe insula Horden, acum trei ani. Aşa este?

— Da. Mai exact, am trimis un mesaj care ar trebui s-o pregătească să vină.

— Când va ajunge aici?

Atunci mi-am dat seama că nu ştiam nici măcar în ce zi ne aflam şi am început să înţeleg cu adevărat cât de rău mă simţisem în ultima vreme. Am fost nevoit să număr înapoi până la ziua dinaintea morţii lui Estraven. Când am aflat că nava, dacă fusese la depărtarea minimă, era deja pe orbită în jurul planetei, aşteptându-mi ordinele, am avut încă un şoc.

— E absolut necesar să vorbesc cu echipajul. Are nevoie de instrucţiuni. Ce loc a ales regele pentru coborâre? Ar trebui să fie o zonă nelocuită, destul de întinsă. Trebuie s-ajung la un emiţător.

Totul a fost aranjat rapid şi uşor. Interminabilele meandre şi frustrări ale discuţiilor mele anterioare cu guvernul din Erhenrang s-au topit ca sloiurile într-un fluviu năvalnic. Roata se întorcea… A doua zi urma să fiu primit de rege.

Estraven avusese nevoie de şase luni să-mi obţină prima audienţă. Pentru a doua, avusese nevoie de tot restul vieţii.

De data asta eram prea obosit să mă mai tem şi mă preocupau lucruri ce depăşeau conştiinţa de sine. Am parcurs holul lung şi roşu, trecând pe sub stindardele prăfuite, şi m-am oprit înaintea estradei cu cele trei şemineuri mari, în care focurile pocneau şi trosneau. Regele stătea lângă cel din mijloc, ghemuit pe un jilţ cu încrustaţii.

— Ia loc, domnule Ai.

M-am aşezat în faţa căminului şi am văzut chipul lui Argaveh în lumina flăcărilor. Părea bolnav şi bătrân. Semăna cu o femeie care şi-a pierdut pruncul, cu un tată care şi-a pierdut fiul.

— Deci, domnule Ai, nava dumitale va coborî?

— În zona mlaştinilor Athten, aşa cum aţi cerut, Sire. Ar trebui să asolizeze diseară, la ora trei.

— Şi dacă greşeşte? Va arde totul sub ea?

— E ghidată de o radiobaliză. Totul s-a aranjat, nu va greşi.

— Câţi sunt înăuntru? Unsprezece, da?