Ursula Le Guin - Mâna stângă a întunericului

Estraven străbătuse regiunea cu gluga trasă pe ochi, pentru a-şi feri chipul. Se temea să nu fie recunoscut. N-ar fi trebuit să-şi facă asemenea griji. Ar fi fost nevoie de un ochi tare ager ca să-l identifice pe Harth rem ir Estraven în vagabondul acela slab şi cu faţa arsă de soare şi de vânt. Thessicher continua să-l examineze pe furiş, nevenindu-i să creadă că era chiar el.

Fermierul ne-a primit în casă, şi ospitalitatea sa a fost pe măsura celei oferite de celelalte, deşi nu era un om bogat. Cu toate acestea, prezenţa noastră îl stânjenea. Ar fi preferat să nu fim acolo. Era lesne de înţeles: găzduindu-ne, risca să-i fie confiscate toate bunurile. Îşi datora proprietatea prietenului meu, fără ajutorul lui, ar fi rămas nevoiaş şi de aceea n-ar fi fost chiar incorect să i se ceară să rişte drept răsplată. Estraven îi solicită însă ajutorul nu ca plata a datoriilor, ci în semn de prietenie, bizuindu-se pe afecţiunea lui Thessicher, şi nu pe obligaţia sa morală. Într-adevăr, Thessicher se destinse după ce-i trecu prima şovăială. Cu uşurinţa specifică karhidenilor, deveni nostalgic şi volubil, amintindu-şi vechile zile şi peripeţiile cu Estraven;, rămase jumătate din noapte lângă foc. Când Estraven îl întrebă dacă ştia vreun loc pe care să-l folosim drept ascunzătoare, o fermă izolată sau părăsită, unde un proscris putea rămâne o lună-două, sperând în anularea exilului, îi răspunse imediat:

— Stai cu mine.

Lui Estraven îi scânteiară ochii, dar şovăi. Fiind de acord că pericolul era mai mare în vecinătatea oraşului Sassinoth, Thessicher promise să-i găsească o ascunzătoare. N-ar fi fost greu, îi spuse, dacă Estraven şi-ar fi luat un nume fals şi s-ar fi angajat ca bucătar sau lucrător la fermă. Poate că nu era plăcut, însă mult mai bine decât să se întoarcă în Orgoreyn.

— Ce naiba o să faci acolo? Din ce-o să trăieşti?

— Din Comensualitate, răspunse prietenul meu, cu surâsul lui de vidră. Să ştii că ei asigură tuturora locuri de muncă. N-ar fi o problemă. Aş prefera totuşi să rămân în Karhide… dacă crezi cu adevărat că se poate…

Păstrasem soba Chabe, singurul obiect valoros care ne mai rămăsese. Ne slujise, într-un fel sau altul, până la capătul călătoriei. A doua zi după sosirea la ferma lui Thessicher, am luat soba şi am plecat în oraş. Estraven nu m-a însoţit, dar îmi explicase ce să fac şi totul a mers bine. Am vândut soba în târg, iar cu banii luaţi pe ea am suit colina pe care se afla Colegiul Comercial, unde se găsea staţia de radio, şi am plătit zece minute de „emisie-recepţie confidenţiale". Toate staţiile aveau zilnic o perioadă destinată unor asemenea transmisii pe unde scurte. Deoarece majoritatea erau mesaje ale negustorilor pentru agenţii din străinătate, sau pentru clienţii lor din Arhipelag, Sith ori Perunter, preţul era măricel, dar nu exagerat. Oricum, mai mic decât valoarea unei sobe Chabe de ocazie. Cele zece minute destinate mie aveau să fie la ora trei, spre sfârşitul după-amiezii. Nu voiam să-mi petrec ziua schiind între oraş şi ferma lui Thessicher, de aceea am rămas în Sassinoth şi am mâncat un prânz săţios, bun şi ieftin la o cantină. Fără îndoială, bucătăria kafhidish era mai bună decât cea orgota. Mâncând, mi-am reamintit comentariul lui Estraven atunci când îl întrebasem dacă ura Orgoreynul. Mi-am amintit şi de remarca lui de aseară: „Aş prefera totuşi să rămân în Karhide…" Şi m-am întrebat, nu pentru prima dată, ce însemna patriotismul, în ce consta de fapt dragostea de ţară, cum se înfiripa acea loialitate arzătoare care făcuse să tremure glasul prietenului meu şi cum o asemenea iubire reală putea deveni, atât de des, un fanatism stupid şi josnic? Unde se greşea?

După masă, am hoinărit prin Sassinoth. Agitaţia din oraş, magazinele, pieţele şi străzile animate în ciuda ninsorii şi a temperaturii de -18°C, toate păreau o piesă de teatru, ireală, tulburătoare. Încă nu-mi revenisem din singurătatea Gheţii. Eram stânjenit printre străini şi mereu îi simţeam lipsa iui Estraven.

În amurg, am suit strada abruptă, acoperită cu zăpadă bătătorită, spre Colegiu, unde mi s-a explicat modul de funcţionare a emiţătorului. La momentul stabilit, am transmis semnalul de activare către satelitul-releu aflat pe o orbită staţionară, la cinci sute de kilometri deasupra sudului Karhidei. Se găsea acolo tocmai pentru o asemenea situaţie, când nu aveam timpul sau echipamentul necesar să contactez direct nava de pe orbita circumsolară şi nici ansiblul pentru a-i anunţa pe cei de pe Ollul s-o facă ei. Transmiţătorul din Sassinoth era perfect adecvat scopului, dar, pentru că satelitul nu îndeplinea decât simplul rol de releu, nu puteam face mai mult decât să expediez semnalul. Nu puteam şti dacă mesajul fusese primit şi transmis navei. Nu ştiam dacă făcusem bine trimiţându-l. Ajunsesem să accept astfel de incertitudini cu inima împăcată.

Ningea tot mai puternic şi eram silit să petrec noaptea în oraş, pentru că nu cunoşteam atât de bine drumurile încât să pornesc pe viscol. Mai aveam ceva bani şi m-am interesat de un han, dar au insistat să înnoptez la Colegiu. Am cinat cu o mulţime de studenţi gălăgioşi şi m-am culcat într-un dormitor comun. Am dormit cu un sentiment plăcut de securitate, dublat de extraordinara şi constanta generozitate, karhidish faţă de străini. Din capul locului nimerisem în ţara mai bună, iar acum revenisem acolo. Am adormit, însă m-am deşteptat foarte devreme şi am pornit către ferma lui Thessicher înainte de micul dejun, după o noapte agitată, plină de visuri şi treziri.

Soarele care răsărea, micuţ şi rece pe un cer senin, lungea către vest umbrele oricăror movilite de omăt. Drumul se întindea împestriţat cu negru şi alb. Nu se zărea nici o mişcare pe câmpiile troienite, totuşi, hăt departe pe drum, o siluetă micuţă venea spre mine, plutind pe schiuri. L-am recunoscut pe Estraven cu mult înainte de a-i desluşi chipul.

— Ce s-a întâmplat, Therem?

— Trebuie s-ajung la graniţă, mi-a răspuns fără ca măcar să se oprească lângă mine. Deja sufla greu. M-am întors şi am pornit amândoi spre vest, eu străduindu-mă din răsputeri să ţin pasul cu el. Când drumul a cotit, înainte de-a intra în Sassinoth, Estraven l-a părăsit şi a apucat-o pe câmp. Am traversat gheaţa lui Ey cam la doi kilometri în nordul oraşului. Malurile erau abrupte şi după ce am ajuns sus, a trebuit să ne oprim şi să ne odihnim. Nu eram în formă pentru o asemenea cursă.

— Ce sa-ntâmplat? Thessicher…?

— Da. Azi dimineaţă l-am auzit vorbind la radioul lui.

Pieptul lui Estraven se ridica şi cobora în gâfâituri, aşa cum făcuse când zăcuse pe gheaţă lângă crevasa albăstruie.

— Probabil că Tibe a pus o recompensă pe capul meu.

— Blestematul de trădător nerecunoscător! am explodat, bâlbâindu-mă de furie, referindu-mă nu la Tibe, ci la Thessicher, a cărui trădare era cea a unui prieten.

— Aşa este, încuviinţă Estraven, dar am cerut prea mult de la el, am împins prea departe un suflet mărunt. Ascultă-mă, Genry. Întoarce-te în Sassinoth.

— Măcar să te văd trecând graniţa, Therem.

— S-ar putea să fie grăniceri orgota pe acolo.

— O să rămân de partea asta, pentru Dumnezeu…

Surâse. Fără să-şi fi recăpătat încă suflul, se sculă şi porni mai departe, iar eu l-am însoţit.

Am schiat prin multe pădurici îngheţate şi peste colinele şi ogoarele Văii Sinoth. Nu existau nici cea mai mică ascunzătoare, nici un adăpost. Un cer luminat de soare, o lume albă şi noi: două linii de umbră, gonind. Relieful vălurit ne ascunse frontiera până ce am ajuns la mai puţin de două sute de metri de ea. Atunci am văzut-o, brusc, marcată printr-un gard ai cărui stâlpi, cu vârfurile vopsite în roşu, se ridicau doar cu un metru deasupra zăpezii. În partea orgota nu se zărea nici ţipenie. În partea noastră se vedeau urme de schiuri, iar spre sud câteva siluete mărunte, mişcându-se.