Morgan Rice - Calea Eroilor

Îngheţase de frică, dar ştia că trebuie să facă ceva. Acţionă instinctiv. Îşi strecură încet mâna în săculeţ, scoase o piatră şi o puse în praştie. Cu mâna tremurândă, încordă praştia, făcu un pas înainte şi trase.

Piatra zbură prin aer şi-şi atinse ţinta. O lovitură perfectă. Lovi oaia în ochi, croindu-şi drum prin creierul ei. Oaia rămase fără vlagă. Moartă. Thor cruţase animalul de suferinţă.

Syboldul îl fixă cu privirea, înfuriat că Thor îi ucisese jucăria. Îşi deschise încet fălcile imense şi scăpă oaia, care căzu cu o bufnitură pe pământ. Apoi puse ochii pe Thor.

Mârâi, un sunet adânc, malefic care se ridică din pântecele său.

În timp ce se furişa către el, Thor, cu inima bătând puternic, puse o altă piatră în praştie, se trase înapoi, pregătindu-se să ţintească încă o dată.

Syboldul începu să alerge spre el, mişcându-se mai repede decât orice văzuse Thor în viaţa sa. Thor făcu un pas înainte şi lansă piatra, rugându-se să-l lovească, ştiind că n-ar fi avut timp să tragă o alta înainte ca fiara să-l ajungă.

Piatra lovi fiara în ochiul drept, scoţându-i-l. Era o aruncare extraordinară, una care ar fi îngenuncheat un animal mai mic.

Dar acesta nu era un animal mic. Fiara era de neoprit. Scoase un sunet strident, dar nici măcar nu încetini. Chiar şi cu un singur ochi, chiar şi cu piatra înfiptă în creier, continua să-l atace orbeşte pe Thor. Thor nu putea face nimic.

O clipă mai târziu, fiara era deasupra lui. Îşi ridică gheara uriaşă şi-l lovi peste umăr.

Thor ţipă. Se simţea de parcă trei cuţite i-ar fi tăiat carnea, iar sângele cald țâșni imediat.

Fiara îl ţintui la pământ cu toate cele patru labe. Greutatea era imensă, ca a unui elefant stând pe pieptul său. Thor simţi cum îi zdrobea toracele.

Fiara îşi retrase capul, deschise larg fălcile, descoperindu-şi colţii şi începu să-i coboare spre gâtul lui Thor.

În timp ce făcea asta, Thor întinse mâna şi-l înşfăcă de gât; parcă ar fi prins un muşchi solid. Thor abia mai rezista. Braţele începuseră să-i tremure, în timp ce colţii se apropiau tot mai mult. Îi simţea respiraţia fierbinte pe faţă, îi simţea saliva picurându-i pe gât. Un mârâit puternic venea din adâncul pieptului animalului, asurzindu-l pe Thor. Ştia că va muri. Thor îşi închise ochii.

Te rog, Doamne. Dă-mi putere. Îngăduie-mi să lupt cu această fiară. Te rog. Te implor. Voi face tot ce-mi ceri. Îţi voi fi profund îndatorat.

Şi atunci se întâmplă ceva. Thor simţi o căldură teribilă crescând în corpul său, curgându-i prin vene, ca un câmp de energie care-l străbătea rapid. Deschise ochii şi văzu ceva uimitor: din palmele sale emana o lumină galbenă şi, în timp ce împingea înapoi gâtul fiarei, surprinzător, fu în stare să-i egaleze forţa şi să o ţină la distanţă.

Thor continuă să împingă, până când împinse efectiv fiara înapoi. Forţa îi creştea şi simţi o ghiulea de energie—o clipă mai târziu, fiara zbură înapoi, Thor trimiţând-o la mai bine de trei metri. Căzu pe spate.

Thor se ridică, neînţelegând ce se întâmplase.

Fiara se ridică din nou. Apoi, într-un acces de furie, îl atacă din nou—dar, de data asta, Thor se simţea altfel. Energia curgea prin trupul său; se simţea mai puternic ca niciodată.

În timp ce fiara făcu un salt în aer, Thor se ghemui, o apucă de pântece şi-o azvârli, folosindu-se chiar de avântul acesteia.

Fiara zbură prin pădure, se lovi de un copac şi căzu la pământ.

Thor se holbă, uimit. Aruncase oare un sybold?

Fiara clipi de două ori, apoi îl privi pe Thor. Se ridică şi-l atacă din nou. De data aceasta, în timp ce fiara sărea, Thor o apucă de gât. Căzură amândoi, fiara fiind deasupra lui Thor. Dar Thor se rostogoli peste ea. O ţinu bine, sufocând-o cu ambele mâini, în timp ce fiara tot încerca să-şi ridice capul şi să-şi înfigă colţii în el. Pur şi simplu nu reuşi. Thor, simţindu-se din nou puternic, îşi înfipse şi mai adânc mâinile şi nu-i dădu drumul. Lăsă energia să curgă prin el. Şi, uimitor, curând se simţi mai puternic decât fiara.

Sugrumă syboldul până la moarte. În cele din urmă, fiara rămase fără vlagă.

Thor nu-i dădu drumul preţ de un minut întreg. Se ridică încet, fără suflu, holbându-se în jos cu ochii larg deschişi, în timp ce îşi ţinea braţul rănit. Oare ce se întâmplase? Oare el, Thor, tocmai ucisese un sybold?

Simţi că era un semn, că această zi nu era ca toate celelalte. Simţea că se întâmplase ceva important. Tocmai ucisese cea mai renumită şi temută fiară din regatul său. Singur şi neînarmat. Nu părea real. Nimeni nu l-ar crede.

Simţi că se învârte lumea cu el, în timp ce se întreba ce putere îl copleşise, ce însemna aceasta, cine era el într-adevăr. Singurii oameni despre care se ştia că au asemenea puteri erau druizii. Dar tatăl său şi mama sa nu erau druizi, deci nici el nu putea fi unul. Sau putea fi?

Simţind pe cineva în spatele său, Thor se răsuci şi-l văzu pe Argon stând acolo, privind în jos la animalul ucis.

„Cum aţi ajuns aici?” întrebă Thor, uimit.

Argon îl ignoră.

„Aţi fost martor la ce s-a întâmplat?” întrebă Thor, încă neîncrezător. „Nu ştiu cum am făcut-o.”

„Ba ştii”, răspunse Argon. „În adâncul sufletului, ştii. Eşti diferit de ceilalţi.”

„Era ca… un val de forţă”, zise Thor. „Ca o forţă pe care nu ştiam că o am.”

„Câmpul de energie”, spuse Argon. „Într-o bună zi, vei ajunge să-l cunoşti foarte bine. Ai putea chiar învăţa să-l controlezi.”

Thor se ţinea strâns de umăr; durerea era chinuitoare. Privi în jos şi îşi văzu braţul plin de sânge. Se simţea ameţit, îngrijorat de ceea ce se putea întâmpla dacă nu primea ajutor.

Argon făcu trei paşi spre el, se întinse, apucă mâna liberă a lui Thor şi i-o aşeză strâns pe rană. O ţinu acolo, se lăsă pe spate şi închise ochii.

Thor simţi o căldură răspândindu-i-se prin braţ. În câteva secunde, sângele lipicios de pe mână se uscă şi simţi că durerea începea să pălească.

Privi în jos şi nu putu să înţeleagă: era vindecat. Rămăseseră doar cicatricile, pe locul tăieturilor făcute de gheare, dar erau închise şi arătau a fi vechi de câţiva ani. Nu mai curgea nici sânge.

Thor se uită la Argon cu uimire.

„Cum aţi făcut asta?” întrebă.

Argon zâmbi.

„Nu eu am făcut-o, ci tu . Eu doar ţi-am ghidat forţa.”

„Dar eu nu am puterea de a vindeca”, răspunse Thor, nedumerit.

„N-o ai?” răspunse Argon.

„Nu înţeleg. Nimic din toate acestea nu are sens”, zise Thor, tot mai nerăbdător. „Te rog, spune-mi.”

Argon privi într-o parte.

„Unele lucruri trebuie învăţate în timp.”

Thor se gândea la ceva.

„Asta înseamnă că mă pot alătura Legiunii Regale?” întrebă el, agitat. „Cu siguranţă, dacă pot ucide un sybold, atunci pot ţine pasul cu ceilalţi băieţi.”

„Bineînţeles că poţi”, răspunse el.

„Dar i-au ales pe fraţii mei, nu m-au ales pe mine.”

„Fraţii tăi nu ar fi putut ucide fiara.”

Thor se uită înapoi, cugetând.

„Dar m-au respins deja. Cum aş putea să mă alătur lor?”

„De când un războinic are nevoie de o invitaţie?” întrebă Argon.

Cuvintele sale pătrunseră adânc în mintea lui Thor. Îşi simţi trupul încingându-se.

„Vrei să spui că ar trebui să apar pur şi simplu acolo? Neinvitat?”