Morgan Rice: Calea Eroilor

Thor studia căruţele mari, aurii şi se gândea că n-ar putea lua atât de mulţi recruţi. Regatul era întins şi aveau multe oraşe de vizitat. Înghiţi în sec, înţelegând că şansele sale erau chiar mai mici decât crezuse. Ar trebui să înlăture toţi aceşti băieţi – mulţi dintre ei vajnici luptători – dar şi pe cei trei fraţi ai săi. Fu cuprins de un sentiment de slăbiciune.

Abia mai putea respira, în timp ce oşteanul înainta în linişte, cercetând rândurile aspiranţilor. Începu din partea îndepărtată a străzii, apoi se întoarse încet. Thor îi cunoştea pe toţi ceilalţi băieţi, desigur. Ştia, de asemenea, că unii îşi doreau, în taină, să nu fie aleşi, chiar dacă familiile lor îşi doreau să-i trimită de-acasă. Se temeau; n-ar fi fost oşteni buni.

Thor era indignat. Simţea că merită să fie ales la fel ca oricare dintre ei. Faptul că fraţii săi erau mai mari şi mai puternici nu însemna că el nu avea dreptul să se prezinte şi să fie ales. Simţea o ură arzătoare pentru tatăl său şi aproape îşi ieşi din fire când oşteanul se apropie.

Oşteanul se opri, pentru prima dată, în faţa fraţilor săi. Îi măsură cu privirea de sus până jos şi păru impresionat. Întinse mâna, înşfăcă una dintre teci şi trase cu putere, ca şi cum ar fi vrut să verifice cât este de solidă.

Schiţă un zâmbet.

„Nu ţi-ai folosit încă sabia în luptă, nu-i aşa?” îl întrebă pe Drake.

Thor îl văzu pe Drake neliniştit pentru prima dată în viaţă. Drake înghiţi în sec.

„Nu, Domnia Ta. Dar am folosit-o de multe ori în antrenamente şi sper să…”

„În antrenamente !”

Oşteanul râse în hohote şi se întoarse către ceilalţi, care i se alăturară, râzând lui Drake în faţă.

Drake roşi puternic. Era prima oară când Thor îl vedea pe Drake stânjenit—de obicei, Drake era cel care-i făcea pe ceilalţi să se simtă stânjeniţi.

„Ei bine, atunci am să le spun duşmanilor noştri să se teamă de tine—tu, care te antrenezi cu sabia!”

Grupul de oşteni râse din nou.

Apoi oşteanul se întoarse către ceilalţi fraţi ai lui Thor.

“Băieţii aceştia sunt din acelaşi neam,” spuse el, frecându-şi bărbia nerasă. „Asta nu e rău. Sunteţi toţi de mărimea potrivită. Neîncercaţi, totuşi. Veţi avea nevoie de mult antrenament pentru a reuşi.”

Făcu o pauză.

„Cred că le-am putea găsi loc.”

Clătină din cap către căruţa din spate.

„Urcaţi, urcaţi repede. Înainte să mă răzgândesc.”

Cei trei fraţi ai lui Thor alergară spre căruţă, radioşi. Thor observă că şi tatăl său radia.

Dar se simţea abătut în timp ce îşi urmărea fraţii îndepărtându-se.

Oşteanul se întoarse şi se îndreptă către următoarea locuinţă. Thor nu mai putea îndura.

„Sire!” strigă Thor.

Tatăl său se uită urât la el, dar lui Thor nu-i mai păsa.

Oşteanul se opri cu spatele la el şi se întoarse încet.

Thor făcu doi paşi în faţă, cu inima bătând şi cu pieptul scos înainte cât de mult putea.

„Pe mine nu m-aţi luat în considerare, sire”, spuse el.

Oşteanul tresări şi-l măsură pe Thor cu privirea, ca şi cum acesta ar fi fost o glumă.

„N-am făcut-o?” întrebă el şi izbucni în râs. Oamenii lui izbucniră, de asemenea, în râs. Dar lui Thor nu-i păsa. Acesta era momentul lui. Era acum ori niciodată.

„Vreau să mă alătur Legiunii!” spuse Thor.

Oşteanul păşi către Thor.

„Acum?”

Părea că se amuză.

„Şi ai împlinit măcar paisprezece ani?”

„Da, Sire. Acum două săptămâni.”

„ Acum două săptămâni !”

Bărbatul râdea în hohote, la fel şi bărbaţii din spatele său.

„În acest caz, duşmanii noştri ar tremura cu siguranţă la vederea ta.”

Thor ardea de umilinţă. Trebuia să facă ceva. Nu putea să lase lucrurile să se sfârşească aşa.

Oşteanul dădu să plece—dar Thor nu putea îngădui asta.

Făcu un pas înainte şi strigă: „Sire! Faceţi o greşeală!”

Un suflu de groază se răspândi prin mulţime, în timp ce oşteanul se opri din nou şi se întoarse încet. Acum era încruntat.

„Băiat prost”, zise tatăl său, prinzându-l pe Thor de umăr, „du-te în casă!”

„Nu mă voi duce!” strigă Thor, scuturându-se de strânsoarea tatălui său.

Oşteanul păşi spre Thor şi tatăl său se retrase.

„Cunoşti pedeapsa pentru insultarea unui cavaler de argint?” îl repezi oşteanul.

Inima lui Thor bătea cu tărie, dar ştia că nu mai putea da înapoi.

„Vă rugăm să-l iertaţi, Sire”, spuse tatăl său. „E un copil şi…”

"Eu nu vorbesc cu tine", spuse oşteanul. Cu o privire nimicitoare, îl forţă pe tatăl lui Thor să se îndepărteze.

Oşteanul se întoarse către Thor.

„Răspunde-mi!”, strigă el.

Thor înghiţi în sec, incapabil să vorbească. Lucrurile nu mergeau aşa cum îşi imaginase.

„Să insulţi un cavaler de argint înseamnă să-l insulţi pe însuşi Regele”, spuse Thor cu sfială, recitând ceea ce învăţase pe de rost.

„Da”, zise oşteanul. „Ceea ce înseamnă că-ţi pot da patruzeci de lovituri de bici dacă doresc.”

„N-am vrut să insult pe nimeni, sire”, zise Thor. „Vreau doar să fiu ales. Vă rog. Am visat asta toată viaţa. Vă rog. Lăsaţi-mă să mă alătur Legiunii.”

Oşteanul îl privi şi expresia i se îndulci uşor.

“Eşti tânăr, băiete. Şi ai o inimă mândră. Dar nu eşti pregătit. Întoarce-te la noi când vei fi înţărcat.”

Spunând acestea, se întoarse şi se îndepărtă ca o furtună, abia aruncând o privire celorlalţi băieţi. Urcă repede pe cal.

Thor, deznădăjduit, urmări convoiul care se puse în mişcare; pe cât de repede sosiseră, pe atât de repede plecau.

Ultimul lucru pe care Thor îl zări era imaginea fraţilor săi, stând în spatele celei din urmă căruţe, privindu-l dezaprobator şi batjocoritor. Se îndreptau, sub ochii lui, spre o viaţă mai bună. Thor se simţea murind pe dinăuntru.

Imediat ce entuziasmul din jur s-a stins, sătenii se strecurară înapoi în casele lor.

“Îţi dai seama cât de prost ai fost, băiat nesăbuit?” se răsti tatăl său, prinzându-l de umeri. “Îţi dai seama că ai fi putut nărui şansele fraţilor tăi?”

Thor împinse brutal mâinile tatălui său, dar tatăl se întinse şi-l lovi cu dosul palmei peste faţă. Thor simţi o durere ascuţită şi îşi privi fix tatăl. Pentru prima dată, o parte din el ar fi vrut să-i întoarcă lovitura. Dar se stăpâni.

“Du-te, caută oile şi adu-le înapoi. Acum ! Iar când te întorci, să nu aştepţi mâncare de la mine. Nu vei mânca în seara asta şi te vei gândi la ce ai făcut.”

“Poate că nu mă voi întoarce deloc!” strigă Thor în timp ce se răsuci şi se îndepărtă repede, departe de casă, spre dealuri.

“Thor!” îl strigă tatăl. Câţiva săteni, care se aflau încă în drum, se opriseră şi priveau.

Thor iuţi pasul, apoi începu să alerge, dorind să plece cât mai departe de locul acela.

Abia observă că plângea, că lacrimile îi inundau chipul, căci toate visele îi fuseseră spulberate.

Thor rătăci ore întregi pe dealuri, într-o continuă agitaţie, până când se opri în sfârşit pe un deal şi se aşeză cu braţele încrucişate peste picioare, privind orizontul. Urmări carele dispărând şi privi norul de praf care dăinui ore în şir după aceea.

Nu vor mai reveni. Acum era sortit să rămână aici, în acest sat, ani la rând, aşteptând o altă şansă—dacă se vor mai întoarce vreodată. Dacă tatăl său îi va permite.