Morgan Rice - Calea Eroilor

După un timp care-i păru o veşnicie, druidul se întoarse încet şi-l privi, iar Thor îi recunoscu chipul. I se tăie respiraţia. Era una dintre cele mai cunoscute figuri din regat: druidul personal al regelui. Argon, consilierul regilor Regatului de Apus de secole. Ce făcea aici, departe de curtea regală, în inima Pădurii Întunecate, era un mister. Thor se întrebă dacă nu cumva era rodul imaginaţiei sale.

„Ochii nu te înşală”, spuse Argon, aţintindu-l cu privirea.

Vocea îi era profundă, ca din alte vremuri, de parcă ar fi fost a pădurii înseşi. Cu ochii săi mari, străvezii, părea a-l sfredeli pe Thor, măsurându-l. Thor simţea o energie intensă venind dinspre druid—de parcă ar fi stat în soare.

Thor îngenunche imediat şi îşi înclină capul.

„Domnia Voastră”, spuse el. „Îmi pare rău că v-am deranjat.”

Lipsa de respect faţă de un consilier al regelui putea însemna închisoarea sau pedeapsa cu moartea. Acest lucru era întipărit în mintea lui Thor de când se născuse.

„Ridică-te, copile”, zise Argon. „Dacă aş fi dorit să îngenunchezi, ţi-aş fi spus.”

Thor se ridică încetişor şi-l privi. Argon făcu câţiva paşi spre el. Se opri şi-l privi fix, până ce Thor începu să se simtă stânjenit.

„Ai ochii mamei tale”, zise Argon.

Thor fu surprins. Nu-şi cunoscuse niciodată mama şi nu întâlnise niciodată pe cineva, cu excepţia tatălui său, care să o fi cunoscut. I se spusese că a murit aducându-l pe lume, iar pentru aceasta Thor se simţise întotdeauna oarecum vinovat. Întotdeauna bănuise că acesta era motivul pentru care era urât de ai săi.

„Cred că mă luaţi drept altcineva”, răspunse Thor. Eu nu am mamă.

„Nu ai? întrebă Argon zâmbind. „Ai fost zămislit de un bărbat singur?”

„Am vrut să spun, sire, că mama a murit la naşterea mea. Cred că mă confundaţi.”

„Eşti Thorgrin din clanul McLeod. Cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Cel care nu a fost ales.”

Ochii lui Thor se deschiseră larg. Nu prea ştia ce să facă. Faptul că cineva atât de important ca Argon ştia cine e—era mai mult decât putea înţelege. Nu-şi imaginase niciodată că era cunoscut cuiva din afara satului său.

„De unde… ştiţi aceste lucruri?”

Argon îi zâmbi, dar nu-i răspunse.

Thor fu cuprins de curiozitate.

„Cum..” adăugă Thor, abia găsindu-şi cuvintele, „…cum de o cunoaşteţi pe mama? Aţi întâlnit-o? Cine era?”

Argon se întoarse şi plecă.

„Întrebări pentru altă dată,” zise el.

Thor, confuz, îl urmări plecând. Fusese o întâlnire năucitoare şi misterioasă şi totul se întâmplase atât de repede. Hotărî că nu-l putea lăsa pe Argon să plece; se grăbi să-l urmeze.

„Ce faceţi pe-aici?” întrebă Thor, hotărât să-l prindă din urmă. Folosindu-şi toiagul, un obiect vechi de fildeş, Argon mergea neaşteptat de repede. „Mă aşteptaţi pe mine , nu-i aşa?”

„Pe cine altcineva?” întrebă Argon.

Thor se grăbi să-l urmeze prin pădure, lăsând luminişul în urmă.

„Dar de ce pe mine? Cum de-aţi ştiut că voi fi aici? Ce doriţi de la mine?”

„Cam multe întrebări,” zise Argon. “Ai umplut văzduhul. Mai degrabă ar trebui să asculţi.”

Thor mergea după el prin pădurea deasă, făcând tot posibilul să păstreze tăcerea.

“Ai venit să-ţi cauţi oaia pierdută,” afirmă Argon. “Un efort nobil. Dar îţi pierzi vremea. Nu va supraviețui.”

Ochii lui Thor se deschiseră larg.

“De unde ştiţi?”

“Cunosc lumi pe care nu le vei cunoaşte niciodată, băiete. Cel puţin, nu încă.”

Thor era tot mai uimit, în timp ce iuţea pasul pentru a-l prinde din urmă.

„Nu vei asculta, totuşi. Este firea ta. Încăpăţânat. Ca maică-ta. Vei continua să-ţi cauţi oaia, hotărât s-o salvezi.”

Thor se înroşi, căci Argon îi citise gândurile.

„Eşti un băiat curajos”, adăugă el. „Cu o voinţă puternică. Prea mândru. Acestea sunt calităţi. Dar, într-o zi, acestea ţi-ar putea aduce prăbuşirea.”

Argon începu să se caţere pe o creastă acoperită cu muşchi, iar Thor se ţinu după el.

„Vrei să te alături Legiunii Regale”, zise Argon.

„Da!” răspunse Thor, agitat. „Am vreo şansă? Puteţi face asta să se întâmple?”

Argon râse cu o voce adâncă, seacă, ce-i stârni lui Thor fiori pe şira spinării.

„Pot face totul sau nimic. Destinul tău a fost deja scris. Dar depinde de tine să-l alegi.”

Thor nu înţelegea.

Ajunseră pe vârful crestei, unde Argon se opri şi-l privi drept în ochi. Thor stătea la numai câţiva paşi distanţă şi energia lui Argon dogora până la el.

„Ai un destin important”, spuse el. „Nu-l abandona.”

Ochii lui Thor se lărgiră. Destinul său era important? Simţi că se umflă de mândrie.

„Nu înţeleg. Vorbeşti în şarade. Te rog, spune-mi mai mult.”

Argon dispăruse.

Thor rămase cu gura căscată. Se uită în toate direcţiile, ascultând, minunându-se. Fusese doar imaginaţia sa? Fusese o iluzie?

Se întoarse şi cercetă pădurea. Din punctul de observaţie în care se afla, sus pe creastă, putea vedea mai departe decât înainte. Uitându-se, observă ceva mişcându-se în depărtare. Auzi un zgomot şi fu sigur că era oaia sa.

Se poticni de-a lungul crestei acoperite de muşchi şi se grăbi în direcţia zgomotului, înapoi prin pădure. În timp ce mergea, nu-şi putea lua gândul de la întâlnirea cu Argon. Cu greu îi venea să creadă că se întâmplase. Ce căuta druidul regelui tocmai aici, dintre toate locurile? Îl aşteptase pe el. Dar de ce? Şi ce voise să spună despre destinul său?

Cu cât Thor încerca să dezlege misterul, cu atât mai puţin înţelegea. Argon îl avertizase să nu continue şi, în acelaşi timp, îl ispitise să o facă. Acum că plecase, presimţirile lui Thor creşteau, ca şi cum ceva important era pe cale să se întâmple.

Coti şi rămase stană de piatră văzând ce se afla în faţa sa. Toate coşmarurile sale se adevereau într-o clipită. Părul i se zbârli şi înţelese că făcuse o gravă greşeală pătrunzând atât de adânc în Pădurea Întunecată.

În faţa sa, la numai treizeci de paşi, se afla un sybold. Diform, musculos, stând pe cele patru labe, aproape cât un cal de mare, era cel mai temut animal din Pădurea Întunecată, poate chiar din regat. Thor nu văzuse niciunul până atunci, dar auzise legendele. Semăna cu un leu, dar era mai mare, mai puternic, cu pielea de un stacojiu intens şi ochii de un galben strălucitor. Legenda spunea că-şi căpătase culoarea de la sângele copiilor nevinovaţi.

În viaţa sa, Thor auzise de câteva apariţii ale fiarei şi chiar şi acestea fuseseră considerate îndoielnice. Probabil pentru că nimeni nu supravieţuise, de fapt, unei asemenea întâlniri.

Unii credeau că syboldul este zeul pădurilor şi o prevestire. Care era prevestirea, Thor nu avea nici o idee.

Făcu un pas prudent înapoi.

Syboldul, cu fălcile uriaşe întredeschise, cu colţii picurând salivă, îl fixa cu ochii săi galbeni. Ţinea între fălci oaia pierdută a lui Thor: behăind, atârnând cu capul în jos, cu trupul pe jumătate străpuns de colţi. Era aproape moartă. Syboldul părea a se distra, ucigând-o lent; părea a se delecta, torturând-o.

Thor abia îi putea îndura strigătele. Oaia se zbătea, neajutorată, iar el se simţea răspunzător.

Primul său impuls fu să se întoarcă şi să fugă, dar ştia deja că ar fi inutil. Bestia aceasta putea întrece pe oricine. Fuga sa ar îmboldi fiara. Şi nu-şi putea lăsa oaia să moară aşa.