J. Rowling: Harry Potter și prizonierul din Azkaban

Patronus se întoarse şi reveni spre malul pe care stătea Harry. Nu era un cal. Nici unicorn nu era. Strălucea puternic, ca şi luna de deasupra lui. Se apropia de el…

Se opri pe mal, în faţa lui Harry. Copitele lui nu făceau nici un zgomot şi nici nu lăsau vreo urmă în pământul moale. Îl privi ţintă pe Harry, cu ochii lui enormi, de culoarea argintului. Înclină încet capul cu coarne de cerb şi atunci Harry îşi dădu seama cine era acea apariţie.

— Corn! şopti Harry.

Dar, în timp ce degetele lui tremurătoare se îndreptau spre apariţia strălucitoare, aceasta dispăru ca prin farmec. Harry rămase pironit locului, cu nervii întinşi la maximum. Apoi, tresări speriat şi se întoarse în direcţia tropăielilor pe care le auzise. Era Hermione însă, care îl trăgea pe Buckbeak după ea.

— Ce-ai făcut? strigă ea. Ai zis că doar te uiţi!

— Tocmai ne-am salvat vieţile din nou! zise Harry. Treci aici, după tufiş, şi îţi explic…

Hermione ascultă ce i se întâmplase lui Harry şi pentru a treia oară în seara aceea rămase cu gura căscată.

— Te-a văzut cineva?

— Da! zise el. Dar, nu înţelegi? Eram eu! Mi s-a părut doar că era tatăl meu!

— Harry, eu nu pot să cred… Să alungi tu singur puhoiul ăla de Dementori… Trebuie să fii un vrăjitor foarte experimentat pentru asta…

— De data asta, am ştiut sigur că pot să conjur un Patronus puternic… Doar o mai făcusem, ai înţeles?

— Ştiu şi eu… Harry, uite la Plesneală!

Se uitară pe malul opus al lacului. Plesneală îşi revenise. Cu bagheta lui magică, făcuse să apară tărgi, pe care pusese formele inerte din iarbă: Harry, Black şi Hermione. O a patra targa, cu Ron, fără nici o îndoială, plutea alături de Plesneală. Apoi, cu bagheta îndreptată spre tărgi, le dirija spre castel.

— Acum! zise Hermione. E momentul să acţionăm! Mai avem cam trei sferturi de oră până când Dumbledore închide uşa spre spital. În timpul ăsta, trebuie să-l salvăm pe Sirius şi să ne întoarcem în camera noastră de spital, până îşi dă seama cineva că am fost plecaţi…

Mai aşteptară puţin, cu privirile ţintă la lacul în care se oglindeau norii. Buckbeak se plictisise şi începuse iar să caute viermişori.

— Crezi că e deja în biroul lui Flitwick? întrebă Harry, uitându-se la ceas.

Se uită spre castel şi începu să numere ferestrele din partea dreaptă a Turnului de Vest.

— Uite! şopti Hermione. Vine cineva dinspre castel!

Harry scrută întunericul. Omul se grăbea spre una dintre intrări. Îi strălucea ceva la cingătoare…

— Macnair! zise Harry. S-a dus să-i aducă pe Dementori! Acum, Hermione!

Hermione se prinse de spatele lui Buckbeak şi Harry o ajută să încalece. Apoi se căţără şi el, în faţa Hermionei. Făcu din sfoară un fel de căpăstru, ca să îl poată struni pe Buckbeak.

— Gata? o întrebă pe Hermione. Ţine-te bine de mine! Şi Harry îl înghionti pe Buckbeak cu călcâiele. Buckbeak se ridică în înaltul cerului.

Harry se ţinea strâns cu picioarele şi simţea aripile mari ale Hipogrifului fâlfâind sub ei. Hermione se prinsese cu putere de mijlocul lui Harry şi murmura încontinuu:

— O, nu! O, nu! Nu-mi place asta deloc… Dar chiar deloc!

Harry îl făcu pe Buckbeak să urce şi mai sus, spre ultimele etaje ale castelului. Trase tare de partea stângă a hamului improvizat şi Buckbeak o coti la stânga. Harry se străduia să numere ferestrele, în timp ce zburau pe lângă ele…

— Prr! strigă el, de parcă Buckbeak ar fi fost un cal înaripat, şi trase tare frâul spre el.

Buckbeak se opri. Oarecum… Dacă nu puneau la socoteală faptul că săltau în sus şi în jos, în ritmul bătăilor de aripi care îl menţineau pe Buckbeak la nivelul ferestrei.

— Uite-l! strigă Harry, când se apropiară de fereastră. Profită de momentul în care aripile lui Buckbeak se lăsară şi se întinse spre fereastră, ciocănind în geam.

Black ridică privirile. Sări de pe pat şi se apropie de fereastră, încercând să o deschidă, dar aceasta era încuiată.

— Dă-te la o parte, Sirius! strigă Hermione, în timp ce îşi scotea bagheta magică, neuitând să se ţină strâns de Harry, cu mâna stângă.

— Alohomora ! Fereastra se dădu în lături.

— Cum… Dar cum? se miră Black, uitându-se la Hipogrif.

— Încalecă! îi zise Harry, strângându-l pe Buckbeak între coapse, pentru a-l menţine cât mai la punct fix. Nu mai e vreme! Trebuie să te scoatem de aici, Macnair s-a dus să-i aducă pe Dementori!

Black se ridică în mâini pe pervaz şi îşi strecură prin fereastră capul şi umerii. Noroc că era atât de slab… În câteva secunde, reuşi să scoată şi un picior, pe care îl puse pe spatele lui Buckbeak, şi apoi îşi trase tot corpul, încălecând în spatele Hermionei.

— Bravo, Buckbeak! strigă Harry. Acum, sus! înalţă-te până în vârful turnului!

Hipogriful îşi luă avânt, dând din aripile lui puternice, şi în curând se aflau chiar în vârful Turnului de Vest. De îndată ce Buckbeak ateriza, Harry şi Hermione se şi dădură jos de pe spatele lui.

— Sirius, fugi! strigă Harry. În curând or să intre în biroul lui Flitwick şi îşi vor da seama că ai scăpat!

Buckbeak dădea nerăbdător din copite, scuturând din cap.

— Ce s-a întâmplat cu celălalt băiat? Cu Ron? întrebă Sirius.

— E bine! Nu şi-a revenit încă, dar Madam Pomfrey spune că o să se facă bine! Hai, pleacă odată!

Dar Black continua să se uite la Harry.

— Oare cum aş putea vreodată să vă mulţum…

— Pleacă! strigară Harry şi Hermione, într-un glas. Black îl struni pe Buckbeak spre înaltul cerului, Harry şi Hermione fiind nevoiţi să se dea la o parte din calea aripilor puternice ale Hipogrifului.

— O să ne revedem, sunt sigur! strigă Black. Harry, eşti cu adevărat fiul tatălui tău!

Buckbeak se înălţă tot mai sus, şi mai sus… El şi călăreţul lui deveneau tot mai mici… Luna intră în nori şi ei dispărură din vedere…

— Harry!

Hermione îl trăgea de mânecă, uitându-se îngrijorată la ceas. Mai avem exact zece minute să ajungem înapoi, în aripa spitalului, fără să ne vadă nimeni… Înainte ca Dumble-dore să închidă uşile…

— Bine, zise Harry, dezlipindu-şi cu greu privirile de pe cer. Să mergem!

Se strecurară pe uşa din spatele lor şi coborâră o scară în spirală. Când ajunseră aproape jos, auziră voci. Se lipiră de perete şi îşi ascuţiră urechile. Păreau să fie Fudge şi Plesneală. Mergeau grăbiţi pe culoarul de la baza scărilor.

— Sper ca Dumbledore să nu ne facă greutăţi, zicea Plesneală. Sărutul Dementorului va fi executat imediat?

— Da, de îndată ce Macnair se întoarce cu Dementorii. Toată povestea asta cu Black a fost chiar jenantă. Nici nu ştii cu câtă nerăbdare aştept să-i informez pe cei de la „Profetul Zilei” că în sfârşit l-am prins pe Black! Cred că or să vrea să-ţi ia şi ţie un interviu, Plesneală… Şi, de îndată ce Harry îşi va recăpăta raţiunea, va dori şi el, desigur, să le spună celor de la ziar cum l-ai salvat tu…

Harry îşi încleşta maxilarele. Observă rânjetul lui Plesneală, în timp ce trecea împreună cu Fudge, pe lângă nişa în care se ascunsese el şi Hermione. Paşii se îndepărtară, până nu se mai auziră deloc. Harry şi Hermione mai aşteptară câteva secunde, ca să fie siguri că plecaseră, apoi o luară la fugă în direcţia opusă. Coborâră o scară, încă una, traversară un coridor… Apoi, auziră un râs nesuferit…