Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

— Am o idee — rosti deodată Voronțova cu un zîmbet blînd. Am să vă dau drept amintire o etichetă cu numele păianjenului, am să-i determin exact specia și genul. Dar ce s-a lipit de piciorușul lui?

Caut să reconstitui ceea ce a urmat. Stăteam lîngă ușă și Stepan Egorovici își nota adresa mea de la Moscova, cînd deodată…

— Ce-o mai fi și asta? Ah, nu se poate! exclamă Voronțova. Veniți repede!… Priviți! O foiță! Cuvinte!

Amîndoi ne repezirăm la microscop:

— Ce, ce s-a întîmplat?

Voronțova se lăsă pe speteaza scaunului, ochelarii îi alunecară pe vîrful nasului. Fața-i reflecta spaimă, încurcătură, nedumerire.

— Priviți! Citiți!

«Pagina 1022

…Așadar, totul e limpede. Tuberculoza este vindecabilă. Ca medic am ajuns să înțeleg asta după o serie de observații, pe care le-am notat în paginile precedente ale jurnalului.

Toată lumea știe: bacilul tuberculozei este înconjurat de o membrană care după însușirile sale chimice și fizice seamănă cu ceara. Fermenții proteolitici, albuminele hidrolizante și polipeptidele nu sînt în stare să acționeze asupra membranei de ceară a bacilului tuberculozei și de aceea organismul omului nu poate face față acestei boli. Nu există un medicament care să ajute la spargerea membranei de ceară a bacilului. Acest lucru îl cunosc toți medicii. Dar în aceste zile am observat lîngă mine o insectă care se hrănește cu ceară și o digeră. Și dacă este așa, nu e oare limpede că această insectă posedă un ferment care poate să distrugă membrana de ceară a bacilului tuberculozei, să dezintegreze grăsimile membranei? Această insectă este omida moliei de ceară, Galleria mellonella. Eu propun să i se injecteze bolnavului de tuberculoză sîngele acestor omizi. Nu mă îndoiesc că fermenții sîngelui omi-zii vor distruge membrana de grăsimi și ceară a bacilului și organismul omului va învinge ușor corpul degresat al bacilului. Flagelul omenirii — tuberculoza — va dispare! Galleria mellonella poate fi ușor înmulțită: este nevoie doar de o temperatură corespunzătoare și de o mare cantitate de ceară de fagure. Dar destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă, despre care am scris în paginile 2—12…»

Docentul Voronțova privea în microscop și citea această scrisoare liniștit, deslușit, răspicat. Terminînd fraza cu privire la soarta neverosimilă și la destinul ciudat al medicului care a scris aceste însemnări, ea își ridică privirea de pe microscop:

— Aici se întrerupe textul!

În cabinet se așternu o liniște apăsătoare. Și cînd Stepan Egorovici se apropie și întoarse comuta-torul, pentru a aprinde lumina, pașii lui și sunetul comutatorului mi se părură niște zgomote puternice, iar lumina becului din tavan mă făcu să tresar.

Aplecîndu-se deasupra microscopului, Stepan Egorovici citi și el bilețelul în tăcere, apoi spuse judicios:

— Acum trebuie să-l comparăm, să confruntăm cu bilețelele pe care studentul Beleankin le-a cu-les o dată cu buchetul de flori… Așa-așa, mulțumesc. Măriți lumina. Serafima Vasilievna, parcă nu sîn-tem în focar… Mulțumesc, acum e bine. Da, e una și aceeași mînă, unul și același scris și una și aceeași metodă de micșorare cu ajutorul aparatului fotografic.

Tulburat, m-am aplecat peste microscop, încercînd să deslușesc ceva, dar n-am văzut nimic.

Stepan Egorovici, care stătea lîngă mine, spuse:

— Iată ce este într-adevăr de necontestat: ideea cu privire la tratarea tuberculozei printr-o astfel de metodă este originală. Totul e scris de un medic, de un specialist, în nici un caz de un diletant. Tuberculoza se tratează acum cu succes cu ajutorul streptomicinei, cu Pas și alte medicamente. Se apli-că cu succes și intervenția chirurgicală… Care medic nu știe acest lucru? Și deodată: tratarea tubercu-lozei cu fermenții omidei moliei de ceară? Repet: propunerea este întru totul originală, dar în același timp și cu totul întîrziată.

— Unui tînăr vilegiaturist i-a dăruit cineva un microfotoaparat, dar a uitat să-i dea și aparatul de mărit — observă rîzînd Serafima Vasilievna — și iată că tînărul nostru fotograf a început să se distreze. A fotografiat și a făcut pe deșteptul cu ce s-a nimerit. Fel de fel de rebusuri despre Eratosthene, vechi scrisori, bilețele, extrase din vechi reviste medicale… Dacă i-ar fi căzut în mînă o rețetă pentru creșterea părului pe chelie ar fi fotografiat-o și pe aceasta.

Ascultam distrat discuția lor, încercam să răsucesc un șurub la microscop, mă aplecam deasupra lui, dar tot nu reușeam să văd nimic și atunci, pierzîndu-mi răbdarea, am început să privesc împrejur.

— Ce, nu se vede? observă în cele din urmă Voronțova. Răsuci tăcută un șurub, apoi altul. Acum e bine?

— Da, da! Mulțumesc!

— Iată și a doua foaie, cea nouă pe care ați adus-o astăzi cu păianjenul.

Și sub sticlele microscopului începu să se distingă un scris ascuțit, oarecum demodat, cu ligatura ușoară și înclinat spre dreapta:

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă» — citeam aceste cuvinte și nu eram în stare să-mi iau ochii de la ele. Citeam cu atenție cuvintele, le priveam cu atenție și începu să mi se pară că ele îmi răsună în ureche de parcă le-ar fi rostit cineva lîngă mine cu o voce surdă, bătrînească. Mi se părea că microscopul nu numai că a mărit proporțiile liniare ale cuvintelor de pe hîrtie, dar a și creat o canava sonoră, a creat acel volum al cuvîntului viu care, încălzit și călit de respirația caldă a omului, se smulge de pe locul lui, irumpe în afară cu toată rezonanța lui, silind inimile ascultătorilor să gîndească, să simtă, să se înfioare.

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă…»

Și deodată îmi amintii în toate amănuntele de o întîmplare pe care o auzisem povestită într-o noapte în tren, în timp ce ne apropiam de Censk. Un pasager pe care nu-l cunoșteam povestea despre soarta ciudată a unui doctor care a trăit cu mulți ani în urmă la Censk. Totul părea verosimil în această istorisire, dar întîmplarea era atît de neobișnuită și de surprinzătoare, încît mi-a stîrnit neîncrederea față de povestitor. Acum însă, cuvintele lui prinseseră dintr-o dată viață și mă îndemnau să văd o legătură puternică între ele și bilețelele aflate sub microscop.

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă…»

— Vă rog să-mi permiteți — am spus adresîndu-mă Serafimei Vasilievna și lui Stepan Egorovici — să vă redau povestea unui doctor, care a trăit la Censk. Mi se pare că ea aruncă o lumină asupra bilețelelor. Am auzit-o într-o noapte în tren.

— Pe jumătate adormit? întrebă ironic Voronțova.

— Nu sînteți departe de adevăr. Eram pe patul de sus al vagonului și am auzit… Dumneavoastră știți doar că am venit aici ca să iau vaporul pentru a pleca la odihnă…

O zguduitură. M-am trezit. Trenul stătea. De pe patul de sus al vagonului se vedea prin fereastră luna care se oprise pe cerul de un albastru închis.

Văzusem luna apărînd în ultima gară prin care trecusem — apoi ea începuse să alunece încet, cu precauție, pe după castelul de apă. Dar trenul se urnise din loc și ea începu deodată să plutească deasu-pra castelului, deasupra copacilor de lîngă peron, petrecîndu-ne parcă: alerga pe cer agitată și preocu-pată, uitîndu-se tot timpul pe fereastra vagonului și cînd trenul se opri, se opri și ea o dată cu el. Se uita cu atenție la tren întrebîndu-se parcă: va porni oare curînd? Aștepta. Sub văpaia ei și iarba strălucea argintie jos, în stepă, iar ceața începea ici-colo să se destrame.