Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

— De ce stăm? a întrebat cu o voce tînără cineva de pe patul de jos.

Am devenit atent. Pesemne, dormisem foarte adînc și n-am auzit cînd au intrat noii pasageri în compartiment. Cineva răspunsese tot de jos, tușind bătrînește, după fiecare cuvînt.

— Așteptăm trenul din direcția opusă…

Se lăsă o tăcere grea, încordată; era noapte, o noapte adîncă și trenul se oprise brusc din mers și, ca o ființă vie, părea că așteaptă ceva.

— Dar dumneavoastră, Alexei Mitrofanovici, l-ați cunoscut? tulbură liniștea aceeași voce tînără.

— Am și stat de vorbă cu el și nu o dată. Censk era pe atunci un orășel uitat de Dumnezeu. Țineți seama, era în vremea țaristă! Nu începuse încă războiul cu japonezii. Și drumul de fier trecea la șaptezeci de verste de Censk. Într-un cuvînt, era un orășel îndepărtat de provincie. Aici toți oamenii se cunoșteau între ei.

— Și doctorul a fost întotdeauna atît de ciudat?

— A fost socotit ciudat pentru că se temea de scrisorile de la Moscova. Dacă poștașul îi aducea o scrisoare de la Moscova, refuza pînă și s-o ia. Parcă în plicul închis s-ar fi aflat un șarpe. Toată lumea știa că el trimitea toate aceste scrisori înapoi la Moscova fără să le deschidă. Și eu aș fi socotit drept o ciudățenie o asemenea purtare, dacă n-aș fi devenit pe neașteptate și cu totul întîmplător martorul unui moment într-adevăr disperat din viața acelui doctor… Și abia atunci mi s-a dezvăluit totul. Dar după acel moment la care mă refer, nimeni nu l-a mai întîlnit în oraș. A dispărut de parcă l-a înghițit pămîn-tul! Și au început să circule fel de fel de zvonuri…

— Auzi ce chestie!… Despre asemenea lucruri citești numai în cărți — scîrțîi în întuneric o voce necunoscută.

— Dar ce s-a întîmplat? întrebă nerăbdător tînărul.

Pe bătrîn îl apucă o tuse lungă, chinuitoare. M-am aplecat de pe patul de sus să aud sfîrșitul acestei întîmplări. Cîte lucruri enigmatice îi sînt date omului să audă pe punțile vapoarelor, în vagoane-le trenurilor, cînd călătorește zile și nopți în șir. Întotdeauna se găsește cîte un bătrîn care a fost marto-rul ocular al unor evenimente din cele mai neverosimile și întotdeauna se găsesc destui, foarte bucuroși să-l asculte.

Afară, ca și pînă atunci, luna stătea tăcută pe cer. În lumina razelor ei, rîușorul din stepă părea că și-a încetat cursul. Tufișurile întunecoase se aplecau ușor peste luciul apei.

În sfîrșit bătrînul începu să vorbească:

— Întrebați ce s-a întîmplat cu doctorul? Am să vă spun. Nu mă zoriți. Dar deocamdată vă rog să băgați de seamă: ce vremuri erau atunci? Cum trăia omul puțin mai altfel decît cei din jurul lui, era de îndată trecut în rîndul oamenilor ciudați. Așa a fost și cu doctorul. Și de ce? În primul rînd pentru că nu se așeza la masă să joace cărți cu slujbașii de la percepție, în al doilea rînd pentru că a inventat un aparat și avea de gînd să zboare prin văzduh. Făcea fel de fel de experiențe. Nu lua bani pentru trata-mente, iar leafa, ori se ducea toată pe experiențe, ori pe medicamentele pe care le cumpăra pentru bolnavi…

Îl ascultam pe bătrîn și mă gîndeam: începuse o poveste al cărei sfîrșit nu-l vom afla — pentru că această poveste era pur și simplu născocită. Nici măcar cel care o scornise nu-i știa sfîrșitul; nici el nu știa ce s-a întîmplat cu doctorul acela, se lăsa doar purtat de amintirile unui trecut îndepărtat. Sau poate că bătrînul, acasă la el, nu prea se bucură de atenția celor din jur, i-o fi plictisit pesemne pe toți cu pala-vrele lui! Poate că și nepoții lui rîd de el, dar aici, în acest vagon, el e ascultat cu mult interes, în timp ce dincolo de fereastră a încremenit liniștea stepei. Și într-adevăr, bătrînul se îndepărta din ce în ce mai mult de întîmplarea începută: vorbea despre moravurile slujbașilor și neguțătorilor din orășel, despre cît timp trebuie să pierzi cu ștersul sticlelor de lampă ca să fie curate, și apoi cu potrivitul fitilurilor… Și vorbea… vorbea…

— Da, în noaptea aceea am zăbovit la un prieten. Îmi amintesc că fusese o furtună mare, cu ploa-ie torențială. Cînd ploaia a încetat, am plecat acasă. Și mai țin minte că pe deal, la mînăstire, bătuse de unsprezece.

«Bătuse de unsprezece» — am repetat mașinal, pe jumătate adormit, vorbele bătrînului.

Și fără să-l mai ascult, am completat în imaginația mea descrierea orășelului de provincie din noaptea aceea după ce furtuna și ploaia torențială se opriseră: probabil cerul se curățase de îndată de nori, stelele spălate de ploaie au devenit mai mari și au început să-și pironească privirea asupra acoperișurilor ude ale orășelului adormit. Iată că a tăcut și ultima lovitură, a unsprezecea, a clopotului de la mînăstire și în jur liniștea a devenit și mai mare, dar se auzea limpede cum din pomii de prin gră-dini cădeau cu zgomot picături grele, rostogolindu-se din frunză în frunză.

Încă de cu seară se auziseră zornăind toate zăvoarele de la obloanele și porțile caselor; totul fuse-se pecetluit, ferecat, încuiat. Undeva începu să latre din senin un cîine, dar tăcu pe dată. Din nou liniște, din nou nu se mai auzea decît clipocitul picăturilor de ploaie. Pietrele trotuarului trebuie să fi fost ude și de aceea pașii trecătorului întîrziat — bătrînul care povestea acum (pe atunci era încă tînăr), răsunau desigur înăbușiți…

Așa îmi închipuiam orășelul care dormea atunci în noapte.

Despre ce o mai fi vorbind acum oare bătrînul? Despre o vioară? Despre ce fel de vioară?… îl auzii spunînd:

— …Și deodată, în timp ce mergeam, se auzi pe undeva, aproape de tot, o vioară. Cînta atît de încet de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva din somn, dar cu o jale care răzbătea, parcă fără voie, dintr-un suflet plin de durere. M-am oprit. Ascuns de tufele de liliac, doctorul cînta la vioară. Pe masă ardea o lumînare. Nu mă mai săturam ascultîndu-l, uitasem parcă de totul pe lume. Aș fi stat așa să-l ascult pînă dimineața dacă n-aș fi auzit răsunînd deodată, numai la cîțiva pași de mine, niște zurgă-lăi. Cînd să mă uit mai bine, văd că în fața casei doctorului se oprise o trăsură. Caii i-am recunoscut de la prima vedere. Pe atunci la Censk trăia un mic burghez, Ivan Fedoseevici, care închiria cai pentru călărie. De două ori pe săptămînă trimitea trăsura la gară care era la depărtare de șaptezeci de verste — în întîmpinarea trenului de Moscova, pentru a-i aduce pe călători în oraș. Și văd cum coboară din trăsu-ră un domn înalt, cu cocardă la chipiu și o ia de-a dreptul spre casa doctorului. El cînta mai departe, nici n-a observat cînd străinul a ajuns în fața lui și i-a atins cu o mînă vioara.

«Vă salut!»

«Scuzați, nu vă cunosc…»

«Scrisorile noastre le-ați trimis înapoi. Iată-le. Citiți-le și dați-ne răspuns! Am să aștept!»

«Lăsați-mă-n pace!»

«Sînt procuristul băncii de comerț și industrie «Frații Dutov». Permiteți-mi să vă reamintesc că în timp ce erați încă student în ultimul an al Universității din Moscova, ați pierdut un manuscris însoțit de niște proiecte și ați dat un anunț cu privire la această pierdere. Ați oferit orice recompensă celui care vă va restitui manuscrisul.»

«Da, așa a fost.»

— Și mai departe? Spuneți mai departe, ce s-a mai întîmplat, se auziră cîteva voci în întuneric.

«Manuscrisul și proiectele mi le-a adus patronul ospătăriei în care le-am pierdut.»