Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

— Serghei Sergheevici, ce-ar fi să amînăm conferința? l-a întrebat încet Polina Alexandrovna.

— Nu! Conferința a fost fixată. Comunicarea va fi făcută în ziua anunțată! i-a răspuns Dumcev.

Și a venit ziua aceea. De cu seară, Polina Alexandrovna, ajutată de vecina ei, a călcat cu grijă și a pus la punct costumul lui Serghei Sergheevici.

Era o zi liniștită, frumoasă. Dumcev a coborît din turnulețul-laborator. Polina Alexandrovna urma să-l însoțească.

Și iată că puțin înainte de plecare, Dumcev a zărit pe măsuța de dentist a Polinei Alexandrovna o bucățică de ceară. O simplă bucățică de ceară!

— Ceară! a exclamat el. Ce material extraordinar! Albinele îl creează în organismul lor. Cu această bucățică de ceară îmi voi începe expunerea. Oamenii se entuziasmează de portretele din Faium, create în Egipt cu două-trei mii de ani în urmă. Ele s-au păstrat, pentru că pictorul din antichitate a ținut seama de marea stabilitate a cerii. De multă vreme se știe că din ceară se fac lumînări și unsori. Dar acolo unde am fost eu, acolo am observat noi și cu totul surprinzătoare moduri de folosire a cerii. Acest lucru vreau eu să-l comunic oamenilor de știință. Și apoi îi voi lăsa pe ei să se gîndească mai departe. Iată, deci, care va fi prima, expunere pe care o voi face cu privire la Țara Codrilor de Iarbă — în care eu am trăit atîta vreme.

«Explică-mi odată despre ce fel de Țară a Codrilor de Iarbă este vorba!» era să-i scape Polinei Alexandrovna. Dar ea a tăcut, nedorind să-l stînjenească cu întrebări tocmai într-o zi ca aceasta, în care el era atît de agitat. Polina a trecut în cealaltă cameră, și-a scos din comodă, mînușile și a început să și le pună în drum spre cabinet. Dar în ușă s-a oprit speriată. Dumcev era palid, foarte palid. Stătea lîngă măsuța rotundă, ținînd în mîini o revistă. Citea și recitea cu glas tare:

«…Ceara a fost folosită de mult în industria meșteșugărească, precum și în medicină, pentru aco-perirea — în timpul operațiilor chirurgicale — a vaselor sanguine. Industria oțelului și industria chimică folosesc ceara pe scară largă. De asemenea ea este întrebuințată în scopul îmbunătățirii calității oțelului, la fabricare, precum și pentru sporirea capacității lentilelor optice…»

— Oțel… Lentile optice… Văd că oamenii au găsit pînă acum zeci de posibilități pentru folosirea cerii. Iar eu… eu vin cu atîta întîrziere! Nu mă vor pune într-o situație ridicolă aceste descoperiri ale mele?

Însoțit de Polina Alexandrovna, Dumcev a ieșit tăcut, în liniște, din casă.

În fața casei aștepta un autoturism al coloniei lucrătorilor științifici. Deschizînd ușița, tînărul șofer a explicat prietenos că a fost trimis după profesor.

Dumcev a mulțumit șoferului, a luat-o la braț pe Polina Alexandrovna și a pornit pe jos. Hainele pe care le purta erau proaspăt călcate, cămașa apretată strălucea de curățenie, gulerul tare, de croială veche, îi sprijinea bărbia. Mîna ținea cu fermitate bastonul.

Au pornit pe jos, în timp ce mașina venea încet, foarte încet, în urma lor.

Dar Dumcev era neliniștit. Și îndată ce s-a văzut pe șoseaua asfaltată, s-a îndreptat glonț spre colonia lucrătorilor științifici. Și a început să vorbească. Cu cine? Cu Polina Alexandrovna? Nu!

Dumcev vorbea singur. Spunea:

— Ascultă! Comunicarea ta cu privire la noile întrebuințări care se pot da cerii, s-a învechit de mult. Ei și? Atunci voi vorbi despre altceva. Știți oare că în Țara Codrilor de Iarbă mîna mea a dobîn-dit o sensibilitate neobișnuită, extraordinară, necunoscută dumneavoastră, și aceasta datorită faptului că eu eram atunci cu totul altfel decît sînt acum? Odată am atins un licurici și m-am mirat: e rece, nu încălzește de loc! Luminează și nu încălzește. «Aici se află o nouă sursă de lumină! am exclamat eu. Atunci pentru ce mai avem nevoie de centrale electrice? Iată lumina nouă!» Cum? Și acesta este un lucru învechit?… Fie! Dar învățămintele dobîndite în Țara Codrilor de Iarbă sînt multe, foarte multe. Eu voi vorbi despre cu totul altceva. Sînt medic. Și am făcut experiențe acolo. Dumneavoastră ați pre-luat prea puține de la insecte: acidul formic, veninul albinei. Eu însă vă voi povesti cum am silit pe locuitorii Țării Codrilor de Iarbă să-mi vindece rănile, bolile. Uite, de pildă tumoarea… Rîdeți? Și aceasta o știți? Din nou, vin prea tîrziu?

Dumcev s-a oprit deodată și a exclamat:

— Polina Alexandrovna, ce se-ntîmplă?! Ce e depășit și ce nu? Cum să aflu, cum să ghicesc?

Întrebarea aceasta: «Ce e depășit și ce nu?» se vede că pusese stăpînire pe întreaga lui ființă. Cîtă durere și suferință era în glasul lui cînd a rostit aceste cuvinte!

Deodată a căzut pe gînduri. Apoi a spus simplu și cu fermitate:

— Tot voi reuși eu să aflu ce e depășit și ce nu. Voi începe totul de la început!

— Serghei Sergheevici — a rostit aproape rugătoare Polina Alexandrovna, n-ar fi bine să ne întoarcem acasă?

— Nu, nu! a exclamat Dumcev, oprindu-se. Conferința se va ține! Exact la ora șase seara!

Și au pornit din nou.

Cerul era înalt, albastru. Un vînt ușor aducea dinspre mare valuri de căldură. Era bine, calm și liniște. Dar Dumcev, se vede, obosise.

Polina Alexandrovna i-a propus:

— N-ar fi bine să continuăm drumul cu mașina?

Dumcev a refuzat, spunînd că nu e obosit. Și au pornit din nou. Au ajuns în sfîrșit în locul unde, pornind din șosea, un drum vicinal duce spre baza legumicolă.

Acolo Dumcev s-a oprit.

— Polina Alexandrovna, într-adevăr am obosit puțin. Ar fi bine să ne odihnim! Aici pe aproape e un chioșc.

— Ce fel de chioșc?

— Aici, aproape, în stînga, în dosul crîngului.

— Dar ăsta-i departe!

— Foarte aproape! Și tot aci, lîngă chioșc, este Țara Codrilor de Iarbă. Acolo am trăit eu toți anii!

— Serghei Sergheevici — l-a implorat Polina Alexandrovna — să mergem acasă!

Dumcev a clătinat din cap:

— Conferința va avea loc!

Polina Alexandrovna s-a așezat pe niște bîrne care se aflau pe marginea drumului. Dumcev s-a lăsat mașinal lîngă ea. El se tot uita din nu știu ce pricină într-acolo, spre crîngul unde era chioșcul, și tot tăcea. Apoi a spus deodată:

— E timpul să, mergem!

A încercat să se ridice. Dar nu-l ajutau puterile — și aproape că s-a prăbușit pe bîrne.

Ședeam în salonul luminos al spitalului în care era internat Dumcev. Se afla acolo și medicul de gardă.

Dar numai eu înțelegeam despre ce vorbea Dumcev în delirul său. Îl auzeam întrebîndu-se: «Oare s-a prins bine de cosaș capul greierului?» Sau chema oaspeți în casa sa, ornamentată, și apoi în clipa următoare se fîstîcea: oaspeții aveau în fața lor doar o scorbură. Apoi se plînse deodată cu multă amărăciune că din nou devine tot mai mic, iar drumul sub picioarele lui se întinde, se lungește la nesfîr-șit. Și-l tot căra pe păianjen, căuta să-l salveze din capcana leului furnicilor: «Moare, piere prietenul meu, cămila mea moare! Ajutați-mă! Ajutați-mă!»

Cînd se sfîrși noaptea și răsări soarele, bolnavul căzu în nesimțire. Tăcu.

Medicul-șef al spitalului — o femeie (pe cît se vede chirurg, cu mîini iuți, sigure, puternice) — ascultă cu atenție întrebările mele alarmate și neliniștite cu privire la sănătatea lui Dumcev și spuse:

— Îl vom trata pe bolnav cu somnoterapie.

I-aș fi putut spune medicului multe despre Dumcev, i-aș fi putut spune și de ce îmi este el atît de drag. Dar să vorbesc despre Țara Codrilor de Iarbă? Cine mă va crede?