Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

Ploaia cădea tot mai deasă și mai puternică. Dinspre mare venea un val de ceață.

Iată și hotelul. Nu văd cheia în dulăpior la locul obișnuit. Am găsit-o în ușă. Am deschis ușa, am intrat în camera mea. Am rămas înlemnit.

Lumina ardea puternic. Era liniște. Dar unde-i manuscrisul lui Dumcev?

Pe masă nu era. Dispăruse.

— Tovarășă, cine a fost în camera mea?

Nici un răspuns, liniște. Fata continua să citească.

M-am apropiat, am tras cartea din fața ei și am acoperit pagina cu palma.

— Ah, dumneavoastră erați!… își ridică în sfîrșit privirea asupra mea funcționara de serviciu. Dacă ați ști ce roman minunat e acesta!

— Repet, cine a fost în camera mea?

— Ah, cine a fost?… Am dat cheia de la camera numărul șapte cetățeanului aceluia de la Mos-cova… Acela care tot spune că pleacă, se tot pregătește de plecare, dar nici pînă acum n-a mai plecat. Nu știu de cîte ori a spus: «Azi plec» — dar a doua zi tot aici era… Chiar ultima oară, mai adineauri…

— Dumneata vorbești desigur despre mine — am întrerupt-o eu. Am fost la bibliotecă. Cheia ți-am predat-o dumitale personal. M-am întors adineauri și o găsesc în ușă. Cui i-ai dat cheia și nu ți-a adus-o înapoi?

— Ah, care va să zică nu erai dumneata?… «Ducesa își ridică ochii albaștri fermecători: «Viconte! În cuvintele dumneavoastră fatale…»»

— Prin urmare, dumneata nu știi cine a fost în camera mea?

— Scuzați!… Mi-am amintit! V-a căutat un om foarte respectabil… Și i-am dat cheia. Doar nu era să-l las să aștepte pe coridor? Era atît de politicos! Asemenea oameni nu fac nici un rău!

Am dat din mîini și m-am întors repede în cameră. Abia atunci am observat bilețelul de pe masă.

«Dragă prietene!

Dacă ai ști cu ce bucurie am venit, aproape am alergat la dumneata! Ce sărbătoare, ce lumină era în sufletul meu! Abia așteptam să te văd și, în afară de asta, voiam să adaug o pagină-două la conspectul meu. Dar domnișoara care face de serviciu la hotel mi s-a părut o persoană foarte distrată și nu m-am încumetat să-i las ei paginile mele. Intrînd în camera dumitale, am văzut pe masă manuscrisul meu. Voiam să-i adaug filele noi. Am citit astfel însemnările dumitale, pe margini. La un moment dat, m-a cuprins desperarea. Dar apoi mi-am venit în fire. În conspectul meu nu sînt greșeli! Am dezlegat multe taine și am făcut destule descoperiri în Țara Codrilor de Iarbă. Dar totuși dintre toate le-am ales pe ace-lea care îmi sînt mai dragi, mai apropiate de suflet și nu pe cele mai importante pentru știință.

Ah, tinere! Dumneata, generația dumitale, știți voi oare ce vremuri grele, ce vremuri îngrozitoare au fost acelea ale tinereții mele! Cît de singur m-am simțit!

Apoi, în Țara Codrilor de Iarbă, ani îndelungați…

Eu nu mai am mult de trăit. Sînt bătrîn.

Acum sînt foarte trist. Vreau să rămîn singur. Voi fi singur o vreme. Singurătatea îmi va reda echilibrul sufletesc. Așa că nu ne vom vedea curînd. Și apoi, a venit timpul și pentru dumneata să pleci. Adio!

Și doar îmi deveniseși tare drag.

Al dumitale Serghei Dumcev.»

Am plecat aproape în fugă la Dumcev. Dar laboratorul era gol. Focul din sobă era aproape stins. Lîngă sobă se afla o foaie arsă. Pesemne tot ce rămăsese din conspectele lui Dumcev. Polina Alexandrovna era jos, în camera ei.

— Serghei Sergheevici și-a luat umbrela și a plecat undeva în grabă. M-am gîndit că s-a dus din nou la dumneavoastră. Căci prima oară nu v-a găsit. Unde-o fi? Ce ceață! Și ce ploaie!

În noaptea aceea ceața coborîse deasupra mării. Ce întuneric! Umezeală și frig. Prin rețeaua rece și deasă a ploii drumul spre colonia lucrătorilor științifici aproape că nu se mai zărea.

De ce m-am repezit într-acolo ca să-l caut pe Dumcev? Nici eu nu știu! Poate pentru că pe acest drum mă întorsesem cu el în oraș.

Voia să rămînă singur? Fie! Dar un om bătrîn, care nu cunoaște nici străzile noi ale acestui oraș, nici drumurile care duc la oraș — singur pe ceață, în ploaie…

Neliniștit, desperat, chinuit de gîndul că m-am purtat cu atîta lipsă de grijă față de manuscrisul lui Dumcev, dar totuși cu speranța, cu o ultimă speranță, că el se mai afla undeva pe aici, pe aproape, poa-te chiar pe acest drum, alergam, căutam, strigam:

— Dumcev! Dumcev!

Mantaua de ploaie și costumul mi se udaseră, curgeau șiroaie de apă pe după guler.

Dar eu mergeam înainte și strigam:

— Dumcev! Dumcev!

— Hei! Cine strigă?

În ceață, o căruță era cît pe ce să mă calce. În căruță — doi oameni. M-am interesat cine sînt și am aflat că unul era Kolea Sențov, elev al școlii tehnice agricole și celălalt, un sanitar de la spitalul orășenesc.

Întreb:

— N-ați văzut pe aici un om bătrîn?

Și iată ce-mi povesti Kolea:

— Cu vreo două ore în urmă, pe ceața asta, era cît p-aci să dau peste un om, uite-așa, cum era să dau și peste dumneavoastră. Strelka — roibul meu — s-a oprit dintr-o dată. Omul s-a dat la o parte. L-am luminat cu lanterna și ce văd: un bătrîn scund, cu o umbrelă mare. Seamănă cu profesorul nostru de chimie. Numai că acela poartă ochelari, îi spun:

«Cetățene, luați loc în căruță! Mergeți cu mine!»

El s-a așezat: Am pornit la pas. Dar după foarte puțin timp cetățeanul acela a vrut să coboare din căruță. L-am ajutat.

«Mulțumesc, tinere, zice, am ajuns!»

«Unde, mă întreb eu, unde a ajuns? Căci case pe aici nu se văd de loc și plouă.» Cetățeanul acela a cotit undeva, apoi s-a întors pe șosea și a pornit-o parcă în neștire… înainte… Mergeam alături de el, dar el nu mă observa. Vorbea de unul singur. Apoi lăsă drumul mare și iar plecă. Și apoi iar se întoar-se… Și tot așa.

Mă gindeam: «Ce înseamnă toate astea? Ce caută el pe o asemenea întunecime și pe o asemenea ploaie?»

Și din nou i-am spus:

«Cetățene, vă mai pot duce cu căruța!»

A urcat în căruță, s-a așezat și am pornit.

«Peste o oră o să fim în colonie, zic. O să vă încălziți.»

«Eu nu mă duc acolo. Am să cobor acuși. Vreau să caut chioșcul.»

«Ce fel de chioșc caută el în ploaie?» m-am gîndit și eram gata să pufnesc în rîs, cînd deodată mi-am reamintit.

«Dumneavoastră căutați chioșcul de după crîng?… Păi e aproape complet dărîmat. Nimeni nu se mai duce acolo nici ziua. Iar acum plouă, e noapte.»

El însă se tot uita în ceață. Atunci am înțeles că am de-a face cu un om bolnav. Poate că era vreun profesor? I-am acoperit bine umerii cu prelata. Am mers mai departe. Profesorul tăcu multă vreme, apoi începu să vorbească de unul singur. Despre niște animale extraordinare, dintr-o țară nemaipomeni-tă. După aceea tăcu din nou.

Ploua tot mai tare. Am sărit din căruță, am pus pe picioarele lui un sac cu fîn, i-am așezat mai bine prelata pe umeri.

«Mulțumesc, tinere! Părinții dumitale te-au educat frumos.»

«Eu n-am părinți. Au murit cînd eram mic de tot.»

«Dar cine ți-a făcut educația?»

I-am explicat:

«Am crescut la Casa copilului. Apoi am urmat școala profesională, iar acum sînt la școala medie tehnică. În general, m-a educat Comsomolul.»

El mă întreabă:

«Cine, cine? Cum ai spus? Nu înțeleg

«Zic, în sinea mea, trebuie să mîn mai repede. Pare bolnav de-a binelea!»

Am sărit din căruță. Am tras cureaua sidelcii, am controlat chinga. Cînd m-am întors la căruță, cetățeanul meu dispăruse.