Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

Pe cer nori fumurii plutesc repede, se contopesc. Și iată că deodată un nor întunecat acoperă cerul și se tîrăște aproape de pămînt.

S-a făcut frig și s-a stîrnit vîntul. E timpul să plec…

Am terminat de citit conspectul lui Dumcev în cameră la hotel. Se găseau în el teze și afirmații mai mult decît surprinzătoare și cu totul ciudate.

Istoria armei omului începe, după părerea lui Dumcev, în Țara Codrilor de Iarbă. Omul străvechi și-a luat, chipurile, arma de la insecte.

Pentru a demonstra acest lucru Dumcev stabilește că în toate soiurile de armament pe care omul le-a confecționat cîndva, a ținut seama de două principii: principiul planului de tăiere și principiul lamei ascuțite.

Fălcile insectelor cu margini zimțate (principiul planului de tăiere) i-au sugerat omului confecționarea cuțitului, a paloșului și a săbiei. Coarnele renului — sulița și pumnalul (principiul lamei ascuțite).

Gîndacul ileana, spune mai departe Dumcev, nu se teme de albină. Oricît ar încerca ea să-l împungă, învelișul lui rezistă.

Omul a văzut toate acestea, a tras concluzii și și-a făcut cu mîinile lui un scut care l-a ferit de loviturile suliței. Deci gîndacul l-a îndemnat pe om: creează-ți o platoșă ca a mea!

«Ciudată afirmație — am notat imediat pe marginea ei. Niciodată — nici cu prilejul săpăturilor care s-au făcut, nici în desenele din peșteri și nici în cele de pe stînci, ale omului primitiv, nu s-a găsit vreo urmă, vreo aluzie, vreo indicație din care să rezulte că omul primitiv ar fi recurs la sugestiile lumii insectelor.

Arma primară, toporul sau barda, piatra șlefuită grosolan, arcul, săgețile, toate acestea n-au nici o legătură cu «tehnica» lumii animalelor.

În conspectul său, Dumcev povestește despre felul cum insecta cară, împinge, deplasează o pova-ră care depășește de multe ori greutatea trupului ei. El vorbește despre dispozitivele de săpat, răzuit, apucat, ale insectelor. Uite asta poate fi interesant…

Citesc mai departe despre rezistența insectelor.

Locuitorii Țării Codrilor de Iarbă pot să trăiască cu lunile fără să mănînce, ei pot sta încremeniți în același loc ani de zile. Păianjenul cu cruce își țese păienjenișul lung de șaptezeci și doi de metri, fără să mănînce nimic, iar dacă prada nu nimerește în această plasă, el își țese, în alt loc, una nouă.

Mă cuprinde tristețea, sufletul mi-e tot mai greu, citind acest conspect al viitoarei lucrări a lui Dumcev — lucrare pentru care a pierdut zeci de ani de viață în Țara Codrilor de Iarbă și e gata să mai piardă și alții de aci înainte. Va veni vremea cînd lucrarea va fi terminată și atunci va reieși și mai lim-pede că la baza ei se găsește o idee cu totul arbitrară, întîmplătoare și pur și simplu caraghioasă: «Omule, învață tehnica de la insecte!»

Toate sfaturile și «revelațiile» lui Dumcev sînt depășite.

Conspectul se încheie cu un apel la fel de neobișnuit ca și începutul:

«Oameni de știință! Astăzi dumneavoastră nu vă mai scrieți lucrările nici pe papirusuri și nici pe pergamente, ci pe hîrtie din masă lemnoasă. Nu uitați: viespile producătoare de hîrtie au sugerat omu-lui că hîrtia poate fi preparată din fibre lemnoase. Din acea zi marea economie în consumul de fonduri pentru hîrtie a determinat o sporire importantă în răspîndirea științei și a tuturor cunoștințelor din do-meniul culturii.

Cum! Toate tainele Țării Codrilor de Iarbă, de pe care Dumcev a smuls vălul, toate misterele lo-cuitorilor acestei țări pe care el le-a dezlegat, toate descoperirile pe care le-a făcut, toate apar acum în fața mea sub forma unei enumerări mizere pe tema: «Omule, învață tehnica de la insecte!»

Ce s-a întîmplat? Am văzut doar eu însumi cît de multe descoperiri a făcut Dumcev în Țara Co-drilor de Iarbă. M-am convins eu însumi cît de multe sînt acele lucruri noi pe care le are el de spus omenirii. Am fost doar martor cînd a supus rațiunii omului, instinctele locuitorilor acestei țări. Și toate astea parcă au dispărut acum. În conspectul său Dumcev apare sclavul supus al unor cunoștințe întîm-plătoare. Îmi amintesc de aerul dezorientat pe care-l avusese atunci cînd îmi spusese: «Am în cap mii de variante ale conspectului și toate sînt la fel de importante». Și apoi a lăsat totul deoparte… N-a reușit să deosebească principalul de secundar. Și nu el a ales proiectul, ci unul din proiecte — cel mai întîm-plător — a pus stăpînire pe imaginația lui, l-a subjugat.

Se vede că, de fapt, în zilele de singurătate trăite în Țara Codrilor de Iarbă, Dumcev s-a pregătit de mii și mii de ori pentru discuția cu oamenii și a creat în închipuirea sa proiecte, variante noi, și noi forme de exprimare pentru această convorbire. Și iată că variantele inexprimate și variantele variante-lor s-au înmulțit, au început să-l înăbușe. Cu cît tăcea mai mult, cu atît reușea mai puțin să se descurce și să selecționeze esențialul din cele descoperite în Țara Codrilor de Iarbă. Toate descoperirile și obser-vațiile îi erau la fel de scumpe, erau la fel de importante pentru el.

Nenumăratele variante au pus stăpînire pe gîndirea omului.

Și iată că în locul unei simfonii care să-ți pătrundă în suflet, auzim cîteva crîmpeie incoherente.

«Conspectul greșelilor!» Am scris aceste cuvinte pe coperta manuscrisului lui Dumcev.

Amărăciune! Tristețe!

Destul! E timpul să plec! Am început din nou să-mi fac valiza. Sigur că Dumcev — acest călător neînfricat care a străbătut o țară necunoscută — se rătăcise totuși în codrul des al descoperirilor, al pro-iectelor și presupunerilor.

Iată că se lasă seara. Oare nu s-o fi închis biblioteca? Trebuie să o mai prind deschisă, ca să predau cărțile. Îmi voi împacheta lucrurile mai tîrziu.

Am ieșit din hotel, lăsînd manuscrisul pe masă.

Neatenție? Lipsă de prevedere? Grabă? Oricum, nenorocirea s-a întîmplat tot din cauză că am lăsat pe masă conspectul cu însemnările mele și am plecat la bibliotecă.

Afară ploua mărunt. Pe stradă, nici țipenie de om. Cerul era acoperit cu nori cenușii deși. Aerul era umed, bătea vîntul. Gîndurile triste, mohorîte nu mă părăseau.

Ce-i voi scrie lui Dumcev de la Moscova?

Să predau manuscrisul redacției? Dar manuscrisul acesta nu conține nici un fel de descoperiri. Ah, de ce dintr-o pornire înflăcărată a inimii i-am dat lui Dumcev speranțe, l-am încurajat fără să mă gîndesc? De ce m-am oferit să duc revistei proiectul lui? Dumcev a avut încredere în mine. El speră să revoluționeze știința cu descoperirile sale. Redacția însă îi va restitui manuscrisul. Poate că îi vor scrie: «Lucrarea dumneavoastră conține comparații interesante între diferitele forme de manifestare a instinc-telor în lumea insectelor și între diferitele forme ale tehnicii create de mintea oamenilor. În loc însă de-a descoperi lucruri de mult descoperite, vă sfătuim să scrieți o carte atrăgătoare pentru copii».

Mi-am amintit de cartea unui scriitor în care este vorba despre un bătrîn cu un cap mare, cărunt, și cu fața de culoarea pergamentului. Acest bătrîn a colindat zeci de ani, de la un capăt la altul, un orășel de provincie, încercînd să dovedească tuturor că el a descoperit o metodă de calcul cu totul nouă. Dar nimeni nu-l asculta. Odată, un student în matematici venit din altă parte, i-a luat însemnările și a văzut că bătrînul «a descoperit» de mult descoperitele tabele de logaritmi.

Bătrînul s-a convins ușor de adevărul din cuvintele studentului. I-a mulțumit îndelung și a plecat acasă. În aceeași zi a fost găsit mort. Asta era istoria bătrînului.