Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

«N-avem de ce căuta regularitatea dispersării unor pori în spuma aceasta!» mi-am zis eu.

Astfel am citit întreg conspectul lui Dumcev, cu sufletul tulburat și notînd aproape tot timpul pe marginea exemplarului meu: «Prea tîrziu! Prea tîrziu!»

Îmi simțeam sufletul ca de plumb: oare Dumcev își irosise, într-adevăr, întreaga lui viață fără nici un rost? Și ce se va întîmpla cu el cînd se va convinge singur de acest adevăr? Ce răspuns va pri-mi de la Moscova? Căci el aruncase doar din Țara Codrilor de Iarbă o provocare științei moderne?!

Îmi venea greu să citesc mai departe…

— Bețișor-ajutor!

— Bețișor-ajutor! repetam după glasurile cu clinchet de clopoțel ale copiilor.

Ce să fac?

Soarele ajunsese sus pe bolta albastră, își strecura razele prin frunzișul verde, umbrele deveneau tot mai scurte. Era amiază.

— Bețișor-a-ju-tor… — se auzea cînd de aproape, cînd de departe.

Să citesc oare în continuare? Nu mă grăbeam. Așteptam parcă ceva.

Ce zgomotoasă și pestriță e aleea! Voci tinere, zglobii, rochiile viu colorate ale fetelor. Au apărut, au trecut. Totul s-a liniștit. Din adîncul parcului se aud două voci cunoscute. Le identific — e vocea Lenei și a lui Pavel.

— Ultima minge am respins-o la plasă. Era decisivă. A zbîrnîit racheta!

— Azi odihnește-te! Mîine joci în semifinală.

— Am să mă odihnesc și am să scriu o scrisoare. Mică de tot, microscopică!

— Ca aceea pe care a adus-o în cutiuță ăla… de la Moscova?

— Îți amintești? Dijonval… Eratosthene…

Rîsete.

Au plecat.

Am început să citesc mai departe.

Dumcev scria:

«Păianjenul de apă mi-a sugerat principiul unui clopot pentru scafandri. Dar mai sînt alte insecte care dau astfel de sugestii. Cercetați larva muștii de nămol. Ea stă în apă, în timp ce își ține coada afară. De ce? Ca să respire. Cînd apa se ridică, i se lungește coada, care e alcătuită din două tuburi de aer, două canale, într-o peliculă străvezie. Aceste tubușoare se scurtează în modul cel mai neobișnuit. Ai de ce să te miri, și ai și ce învăța studiind-o. Construiți aparate la fel și coborîți-le pe fundul mării!»

Nota mea:

«Despre asta am mai citit în filele lui Dumcev în care descria călătoria sa în căutarea jurnalului. Este adevărat că într-o carte recent apărută despre coborîrea scafandrilor la mari adîncimi, scafandrul este comparat în mod direct cu această larvă. Comparîndu-l cu larva, autorul recurge la termenii cei mai tehnici.

El vorbește despre faptul că coada larvei se lungește în apă ca un periscop, fiind alcătuită dintr-o peliculă exterioară, transparentă, cu o «bucșă stelară» la capăt și cu două tubulețe de aer prin care se aspiră aerul.

În această carte se arată că scafandrii folosesc aceeași metodă de aspirare a aerului pentru respira-ție, ca și această insectă.

Se mai vorbește și despre faptul că tubulețele cu care este prevăzută coada larvei seamănă în chip uimitor cu furtunurile scafandrilor — ele nu se încrețesc, datorită bordurii spirale, care întărește forma lor cilindrică».

«Coincidență! mi-am zis eu. Ar fi greu de crezut că inventatorul s-a adresat unei larve pentru a-i cere sfatul.»

Timp de multe decenii, cît a trăit Dumcev în Țara Codrilor de Iarbă, a stat cufundat în observați-ile sale în vreme ce viața mergea înainte. Oricare inventator, creîndu-și opera, a ținut seama de cercetă-rile altora, a făcut schimb de experiență cu alții, a studiat realizările științei și tehnicii. Iar Dumcev pre-tinde: omule, învață de la insecte!

Da! «Învață de la păianjen! afirmă el în acest conspect. Învață să construiești poduri, Învață noua metodă de preparare a firelor de la… păianjen!»

Am încercat să mă descurc în aceste teze ale lui Dumcev.

«Păianjenul învață constructorii să ridice poduri fără piloni — scrie Dumcev. Un asemenea pod este ieftin și rezistent. Podul e suspendat pe lanțuri.»

Ciudată propunere! Oamenii construiesc de mult poduri suspendate pe lanțuri. Fără sugestia pă-ianjenului.

Este adevărat că într-un îndreptar am găsit o notiță care putea fi ușor luată drept o glumă: pretin-dea că, într-adevăr, primul constructor al podului suspendat a acordat o atenție specială păienjenișului întins deasupra potecii din grădina prin care se plimba într-o zi senină de toamnă. Și i-a trecut prin min-te o idee: ce-ar fi să construiască un pod pe lanțuri de fier?

Dumcev scrie:

«În secolul al șaptesprezecelea oamenii au încercat să folosească păienjenișul pentru fabricarea țesăturilor. Desigur nu asta e problema: nu se poate face îmbrăcăminte din păienjeniș. Dar luați de la păianjen procedeul de fabricare a firelor!»

Mai departe, Dumcev propunea inventatorilor să repete procesul de obținere a firelor, pe care l-am urmărit și eu cînd am nimerit în păienjeniș.

M-am uitat în enciclopedie și am notat pe marginile conspectului lui Dumcev:

«Propunere întîrziată! În anul 1890 a fost pusă în funcțiune prima fabrică de mătase artificială!»

După ce am făcut această adnotare, am început să studiez tehnologia procesului de producție a mătăsii artificiale. Și am ajuns la concluzia că comparația dintre păianjen — mașină vie — și mașina de vîscoză este destul de interesantă.

Picăturile de lichid vîscos ale păianjenului, ieșind din tubușoarele de pe negi, se încheagă în con-tact cu aerul și se transformă în fire de păienjeniș.

Mașina repetă oare acest proces de filare a păienjenișului? În mașină soluția lichidă este impul-sionată prin niște tubulețe capilare — filiere — și odată ajunsă în aer se transformă în fire de mătase.

Antrenîndu-mă, am încercat să compar mai exact aceste două procedee și am notat:

«Mașina de filat și păianjenul!

La păianjen — negul este o glandă. Cîndva el mi s-a părut o uriașă excrescență din care ies niște tubulețe scurte de filat. La capetele acestor tubulețe se află canalul colector al glandelor de secreție.

La mașină — soluția de filat, care vine cu o presiune de treizeci-patruzeci de atmosfere în con-ductă, este presată prin filiere — tubulețe dintre cele mai subțiri — cu orificiul de 0,05 pînă la 0,1 mili-metri. Tubulețele sînt înlocuite uneori cu unul singur, pe care se îmbracă o calotă cu multe orificii (peste cincizeci).

La păianjen — masa vîscoasă secretată sub formă de firicele separate se lipește în aer, formînd un singur fir puternic.

La mașină — soluția de filat presată, se solidifică în aer într-un fir subțire, care se deapănă pe un mosor (procedeu uscat).

La păianjen — perechea posterioară de piciorușe trage după sine păienjenișul, nepermițîndu-i să se lipească de obiectele înconjurătoare.

La mașină — firul obținut este îndreptat spre mosor cu un vîrf special emailat.

Unirea cîtorva fire într-unui singur are loc cu ajutorul unor mici furci emailate.

Dar această metodă de producție a mătăsii artificiale s-a învechit. Există o sumedenie de inovații. Soluția de filat trece după presarea ei în exterior printr-un lichid special — o baie de reducere — și apoi, după solidificare, se bobinează. Astfel, mașina creată de om a depășit de mult păianjenul! Și pro-cesul de producție al mătăsii artificiale seamănă din ce în ce mai puțin cu procesul de filare al păianje-nului».

Dar de ce s-a făcut deodată liniște în parc? Nu se mai aud glasuri. Vîntul îmi răsfoiește cărțile și îndreptarele.