Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

Dar acum mi se părea că ferestrele mă întîmpină bucuroase și prietenoase cu luciul lunecos al lămpilor răsfrînt pe geamurile lor negre. Aveam o veste îmbucurătoare pentru Dumcev.

Cînd am intrat în cabinetul lui, Kalganov vorbea cu cineva la telefon. Pentru o clipă și-a întrerupt convorbirea, m-a salutat și mi-a spus:

— Convorbirea aceasta vă privește. Ascultați!

Și Kalganov continuă să vorbească cu interlocutorul său:

— Ce? Nu, nu! Asta nu e lumina zilei, nu sînt lămpi care dau o lumină ca de zi, asemănătoare celor care luminează vestibulul subteran al metroului. Este vorba de culori… Ce ați spus? Mă auziți? Ați văzut desigur cum un perete sau chiar o rochie își proiectează culorile pe întuneric? Dar asta e cu totul altceva. Peretele, masa, rochia… Dacă la vopsitul unor astfel de obiecte se amestecă sare de cad-miu și zinc și toate acestea sînt tratate apoi cu raze ultraviolete, ele vor dobîndi proprietatea de a lumi-na. Aceasta se numește — cum știți — luminiscență. Dar eu vorbesc despre cu totul altceva… Cum să vă fac să mă înțelegeți? Ați prins vreodată fluturi? Ați făcut vreodată baloane de săpun? Amintiți-vă așadar de jocul încîntător al culorilor balonului de săpun. Membrana balonului de săpun plesnește într-o clipă, cît privește solzișorii fluturelui… mai bine nici să nu te atingi de ei, atît sînt de fragili. Dar imaginați-vă o peliculă ultrarezistentă a balonului de săpun, imaginați-vă niște solzișori ultrarezistenți plasați pe aripile fluturelui. O asemenea compoziție străvezie și ultrarezistentă încep să obțin dintr-o masă plastică specială… Credeți că nu voi reuși? Că va plesni ca balonul de săpun obținut cu ajutorul unui fir de pai? Kalganov izbucni în hohote de rîs. Ați uitat că sînt fizician? Eu am încredere numai în experiențele de laborator. Voi găsi. Voi experimenta. Voi verifica. Și vă voi arăta și dumneavoastră… Vă îndoiți? Dar, ce, avionul este prevăzut de către constructorul său cu pene de păsări? A, v-ați lămu-rit? Întrebați pentru ce toate astea? Pentru a obține un material cu totul nou, cu totul neobișnuit, care va fi folosit la fățuirea clădirilor… Ce ați spus? Visuri? Voi încerca totul pentru ca visul să devină rea-litate!

Kalganov își luă rămas bun de la persoana cu care vorbea la telefon și mi se adresă:

— În laboratorul nostru, prevăzut cu o tehnică unică, eu caut — și mi se pare că am și găsit — o compoziție cu o densitate care să fie măsurată în zecimi de microni. Solzișorii fluturilor… baloanele de săpun… Am obținut o peliculă nouă, ultratransparentă și ultrarezistentă. Ea va fi folosită la confecționa-rea unei mari cantități de plăci standard, de grosimi diferite, dar subțiri totuși. Fizicianul va colabora cu pictorul și cu arhitectul. Și atunci obiectele de larg consum, locuințele, clădirile vor străluci în fața fie-căruia dintre noi în toate culorile curcubeului…

Mi-am zis: «Iată, au și început să se confirme observațiile Iui Dumcev, iată se dovedește că el a avut dreptate! Și poate că greșeala am făcut-o eu — cel care a numit conspectul lui «conspectul greșe-lilor»?!»

Cineva bătu la ușa cabinetului. Intră asistentul lui Kalganov, un om înalt, palid, cu mișcări lente. Se uită la mine cu privirea calmă, lungă, a ochilor săi cenușii, salută și se lăsă domol pe marginea cana-pelei mari de piele.

Kalganov și asistenul său începură să discute despre experiențele făcute pentru obținerea materia-lului de fățuit ultrarezistent. Eu mă tot gîndeam ce bucurie îi voi face lui Dumcev. Chiar mîine voi ple-ca cu avionul pentru o zi la Censk.

Cei doi își continuau convorbirea, în timp ce eu îmi imaginam cum va decurge viitoarea întîlnire cu Dumcev. Anumite cuvinte din ceea ce vorbea Kalganov cu asistentul său ajungeau pînă la mine: electroliză… acoperire prin electroliză… oxizi pe suprafața metalelor… culori de revenire… acoperire cu lac…

Asistentul plecă.

Kalganov spuse:

— I-am scris lui Dumcev o scrisoare în care îl felicit și-i mulțumesc.

— Dați-mi-o mie. Mîine dimineață plec cu avionul la Censk.

— Perfect! Drum bun! Kalganov izbucni deodată într-un rîs zgomotos. Dar nu-i așa, Țara Codri-lor de Iarbă ați născocit-o numai de dragul amuzamentului… Mărturisiți! Dumcev al dumneavoastră nu este altceva decît un entomolog amator. Un observator al naturii…

Am tăcut și am început să-mi iau rămas bun. Kalganov ieși și el din cabinet.

— Să vă conduc — îmi spuse el.

Am trecut prin coridoarele liniștite, luminoase ale institutului. Ușa de sticlă de la intrare se des-chise ușor. Kalganov coborî cîteva trepte și se opri. De pe arborii din micul scuar se scurgeau picături rare de ploaie. Strada largă, moscovită, era pustie la ora aceea.

I-am întins mîna lui Kalganov ca să-mi iau rămas bun, dar el mi-o reținu în palma sa largă și caldă.

— La ce vă gîndiți, Dmitri Dmitrievici? l-am întrebat încet.

El tresări, de parcă l-aș fi trezit dintr-o visare, și-mi spuse:

— Visuri… Visuri doar… Și continuînd să-mi rețină mîna într-a lui, vorbi mai departe: văd Mos-cova viitorului într-o simfonie de culori aprinse de o rază de lumină. Va veni o vreme cînd muncitorii vor finisa fațadele clădirilor acestui oraș cu un material nemaiîntîlnit pînă acum.

Dumneavoastră știți că despre compozitorul Skriabin se spunea că este un om ciudat pentru această afirmație a lui: «Fiecărui sunet îi corespunde o culoare. Sunetele luminează prin culori… tonali-tățile în bemol își au luciul lor metalic, iar cele în diez sînt pline de culori vii, dar lipsite de un asemenea luciu…»

Skriabin voia ca executarea simfoniei sale să fie însoțită de o simfonie de lumini.

Prin urmare, simfonia luminoasă este la fel de posibilă ca și cea sonoră. Dar această simfonie — simfonia culorilor — va fi orchestrată de un compozitor-fizician, care va scrie el însuși partitura. Va fi într-adevăr o simfonie însorită! simfonia orașului Soare. Și fiecare stradă din Moscova va apărea în coloritul ei unic.

Imaginați-vă: a căzut prima rază de lumină! Și dintr-o dată au început să joace, să «răsune» culorile Moscovei. Ele sclipesc, pălesc, aproape se sting, se topesc, ca sunetele, ca muzica. Și din nou se aprind. Moscova — orașul Soarelui! Aceste culori sînt veșnice! Pentru totdeauna! Pentru că întot-deauna se vor revărsa deasupra pămîntului torente de lumină. Iar drept răspuns la simfonia Moscovei vor răsuna sub aceleași raze ale soarelui simfoniile luminoase ale orașelor din lumea întreagă. Și această muzică, muzica luminii, creată de raza soarelui dirijată de fizicienii noștri, va răsuna atîta vreme cît va lumina Soarele în Univers, atîta vreme cît se va revărsa unda lui de lumină!

În salonul bolnavului arde un beculeț sub un abajur albastru. Serghei Sergheevici Dumcev e bol-nav.

De la aeroport m-am îndreptat grăbit de-a dreptul spre locuința Polinei Alexandrovna. Am intrat în casa cu turnuleț, pe care o cunoșteam atît de bine, cu un sentiment luminos de bucurie. Și abia acolo am aflat ce se întîmplase.

Dumcev trebuia să țină la colonia lucrătorilor științifici o conferință. El singur făcuse această pro-punere. Stăruise chiar. Și-a denumit tema: «Comunicări preliminare cu privire la unele noi posibilități în dezvoltarea tehnicii». El singur stabilise și ziua conferinței.

Extenuat de oboseală, dar însuflețit de un avînt pasionat, s-a pregătit pentru expunerea sa; a reci-tit cu ochii inflamați de nesomn zeci de cărți de specialitate. Se năpustea de la o carte la alta, de parcă ar fi vrut să intre dintr-o dată — în aceeași clipă — pe toate ușile tuturor științelor!»