Vladimir Obrucev - Plutonia

În cele două albii, cu deosebire în cea din stînga, debitul de apă murdară scădea văzînd cu ochii. Aici nu mai curgea un torent furios, ci un pîrîiaș murdar care putea fi trecut destul de ușor.

Trecu așa vreo jumătate de ceas. Erupția continua potolit și în crater nu se auzeau decît arar explozii înăbușite. Iată însă că în vîrful dealului, chiar deasupra locului unde se aflau exploratorii, se auzi un vuiet surd și un fîșîit asemenea aceluia pe care îl fac sloiurile de gheață cînd gonesc la suprafața unui fluviu. În locul de unde venea vuietul se înălța o culme alcătuită din blocuri uriașe de lavă — pesemne frontul unui puhoi vechi ce se oprise acolo.

— E timpul, cred, să plecăm, spuse Kaștanov, sculîndu-se în picioare. Lava nu mai e departe.

Porniră cu toții la vale, spre locul de popas, pe malul rîului. Din cînd în cînd întorceau capul și priveau în direcția de unde venea vuietul, care se auzea tot mai tare. Acolo, deasupra crestei puhoiului vechi, își și făcuse apariția frontul noului puhoi de lavă; el nu avea însă înfățișarea unui zid de lavă incandescentă, cum își închipuiau cu toți în afară de Kaștanov, care cunoștea aceste fenomene. Acest front era un val negru, format din blocuri de diferite mărimi, care înainta mereu, împins parcă de o forță nevăzută, monstruoasă.

Blocurile se deplasau încet, claie peste grămadă, trosnind și scîrțîind. Unele se rostogoleau de pe creastă, dar altele veneau să le ia locul. Alte blocuri ajungeau destul de departe pe pantă, ciocnindu-se cu un zgomot asurzitor și sfărîmîndu-se de colțurile puhoiului vechi sau de blocurile întîlnite în cale. Din spațiile ce despărțeau blocurile valului se înălțau necontenit dîre și rotocoale de aburi albi. Pe alocuri, țîșneau scîntei albastre sau stropi de foc asemenea tăciunilor unui foc care abia mai mocnește sub cenușă. Dar șuvoiul de foc înainta mereu, ca un balaur uriaș, înveșmîntat în zale negre, din gîtlejul căruia ieșeau duhori otrăvitoare și o răsuflare arzătoare.

Ferindu-se de blocurile care se rostogoleau pe povîrniș, exploratorii alergară spre albia brațului drept al rîului, aflată ceva mai sus de locul de popas; aici dădură de un platou deluros prin care șerpuiau cîteva pîrîiașe noroioase. Fără a sta mult pe gînduri, exploratorii porniră cu îndrăzneală înainte, dar chiar de la primii pași intrară pînă la genunchi în nămol.

— Ei drace! Am dat de bucluc! Nici nu-ți poți scoate picioarele din mocirla asta! Parcă am umbla prin cocă, nu altceva! exclamară înciudați exploratorii.

Gromeko, care mergea în urmă și se împotmolise mai puțin, reuși să-și scoată picioarele din cizmele rămase în nămol. Ajuns pe malul pîrîului, pe pămînt uscat, el își salvă și cizmele, ce-i drept destul de greu. Ceilalți trei rămaseră țintuiți locului, ca niște muște pe o hîrtie lipicioasă, neputînd nici să înainteze, nici să se întoarcă pe mal.

Între timp, frontul puhoiului de lavă înainta neîndurător. Nu-i mai despărțea de el decît vreo două sute de metri. Situația era disperată: în apropiere nu exista o bîrnă sau măcar o prăjină pe care Gromeko s-o poată arunca pe nămol, ca să vină astfel în ajutorul tovarășilor săi imobilizați.

Dar Gromeko nu-și pierdu capul. Fără a zăbovi, el aruncă cîteva bucăți de rocă de la malul rîului pînă la Papocikin, care cîntărea cel mai puțin dintre toți, apoi își scoase ranița, arma și haina, își suflecă pantalonii mai sus de genunchi și, călcînd pe pietre, ajunse pînă unde se afla zoologul, ajutîndu-l să se descotorosească și el de lucruri. După aceasta îl luă de subsuori și, încet, încet, îl scoase din nămol. Papocikin nu purta cizme, ci bocanci, care nu lunecau de pe picior și de aceea nu-i rămaseră în noroi. El făcu împreună cu Gromeko o nouă cărare de pietre pînă la Makșeev și cu forțe unite îl scoaseră afară și pe acesta, dar fără cizme. În sfîrșit, opintindu-se toți trei, îl scăpară și pe Kaștanov, cel mai trupeș dintre toți. Cizmele lui rămaseră de asemeni în nămol.

În acest timp, frontul puhoiului de lavă se apropia mereu. Exploratorii simțeau dogoreala lui. Nu mai aveau vreme ca să scoată cizmele înnămolite, deoarece trebuiau să se depărteze cît mai mult de șuvoiul de lavă.

Cu calabalîcul în spate, exploratorii ghinioniști începură să alerge, la vale, de-a lungul albiei, în căutarea unui vad mai sigur.

Pretutindeni însă dădeau de același nămol cenușiu, perfid, în care nu mai riscau să se afunde.

Tot căutînd un vad, ajunseră la locul de popas din ajun. Aici, în albie, era un adevărat lac, cu apă puțină, dar cu fundul acoperit cu un strat de nămol, a cărui grosime n-o cunoșteau.

Din spate, puhoiul de lavă înainta neînduplecat.

Se auzea neîncetat șuieratul aburului, fîșîitului și scîrțîitul blocurilor care veneau de-a rostogolul. Mirosea a pucioasă și a clor. Dogoarea sporea necontenit…

În dreptul lacului, acolo unde cele două brațe ale rîului se uneau, exploratorii străbătură în goană marginea puhoiului vechi și ajunseră la albia brațului stîng. Dar și aici dădură de nămol. Nu mai aveau decît o singură ieșire: să pornească pe drumul din ajun și să urce de-a lungul albiei pînă la lacul Pustnicului, ca să scape de al doilea puhoi de lavă, riscînd însă să dea peste primul puhoi. Această albie se îngusta într-una și șerpuia între coastele abrupte ale platoului și versantul vulcanului. Puteau nădăjdui să găsească aici un loc unde îngustimea albiei să le îngăduie să facă peste nămol o punte din blocuri de lavă, sau pur și simplu să sară pe malul celălalt. Găsiră curînd un asemenea loc, dar pe malul opus al rîului se ridicau niște stînci abrupte, înalte de cîțiva metri. Nu se puteau cățăra pe ele, nici nu puteau înainta în dreapta sau în stînga stîncilor, deoarece ele erau înconjurate tot de nămol.

Istoviți de atîta alergătură și emoții, exploratorii se așezară deznădăjduiți pe blocurile de lavă de pe malul rîului. Aveau de ales între a pieri înecați în nămol, încercînd să străbată albia, sau a arde de vii, cînd puhoiul de lavă avea să-i ajungă din urmă. Și într-un caz și în celălalt îi așteptau niște chinuri groaznice. În această situație desperată, fiecare dintre ei se hotărî să-și pună capăt zilelor atunci cînd va vedea că nu mai are nici o scăpare.

După ce se odihni puțin, Kaștanov observă că lava și-a încetinit înaintarea. Sări în picioare și strigă:

— Să urcăm mai repede de-a lungul malului. O să izbutim să trecem prin fața lavei. Puhoiul aproape s-a oprit!

— Bine, bine, dar dacă scăpăm de puhoiul ăsta, dăm de cel care a înghițit lacul Pustnicului și care de bună seamă a cotit prin albie, la vale, spuse Papocikin, care nu vedea nici o ieșire.

— E singura șansă care ne-a mai rămas! stărui Kaștanov. Mai întîi s-ar putea ca urcînd de-a lungul albiei să găsim un vad într-un loc unde stîncile de pe malul opus sînt mai accesibile. Și apoi e foarte posibil ca cele două puhoiuri de lavă să nu se unească, și deci…

— Și deci între ele să existe un spațiu mai mic sau mai mare neacoperit de lavă! exclamă Makșeev, ghicind gîndul lui Kaștanov.

— Întocmai. Iar acolo am putea aștepta pînă ce întinderea de nămol se va usca într-atîta, încît să putem călca pe el fără să ne ducem la fund.

— Ura! strigară Gromeko și Papocikin.

Săriră toți în picioare și, prinzînd parcă noi forțe porniră spre sud, de-a lungul albiei, pe drumul din ajun, cățărîndu-se peste blocurile de piatră ale puhoaielor vechi. În stînga și deasupra lor, la vreo sută de pași sau mai mult, se întindea frontul lavei, care dogorea ca un cuptor încins. Dar lava înainta încet, și treptat distanța dintre exploratori și acest val negru, ucigător se mări. Curînd observară că valul de lavă cotește, urcînd costișa vulcanului. Ei ocoliră cu bine frontul puhoiului.