Vladimir Obrucev - Plutonia

— Au fugit probabil spre mare!

— Sau au pierit în nămol.

Această presupunere se adeveri curînd. Ceva mai departe, exploratorii observară că deasupra văii se roteau o sumedenie de pterodactili, ca niște corbi atrași de un stîrv. Ajunși mai aproape, văzură că în fundul văii era în toi un ospăț sîngeros. Din nămol ieșeau ca niște movile cadavrele cîtorva iguanodoni acoperite de nenumărate reptile zburătoare. Acestea smulgeau cu ciocurile înzestrate cu dinți bucăți de carne și de măruntaie, se ciorovăiau și se încăierau, fiecare rîvnind la prada celeilalte, se înălțau în văzduh pentru a coborî din nou pe leș. Țipetele lor ascuțite și orăcăitul nu încetau o clipă.

— Iată și vînatul nostru! exclamă Gromeko la vederea acestei priveliști dezgustătoare. Și acum ce facem?

— Am putea doborî un pterodactil, zise Makșeev.

— După ce s-a îmbuibat bine cu mortăciuni? Foarte mulțumesc.

— Păi am mai mîncat carne de pterodactil.

— Fără să știm însă că se hrănesc cu stîrvuri. Și-apoi nu uita că i-am mîncat fiindcă nu am avut altă carne, atunci cînd ne-au prădat furnicile.

— Dar nici acum nu avem altă carne.

— Ba avem pește uscat în bărci, și o să mai prindem pește la gura rîului.

— Ai uitat, se vede, că rîul nu mai există, spuse Kaștanov. Cred că și golful mării s-a umplut cu nămol adus de puhoi, așa că peștele ori a pierit, ori a fugit în larg.

— Tare mi-e că nici apă de băut n-o să găsim, observă Gromeko.

— Bine zici, rîul a dispărut.

— Iar eu mă tem că n-o să mai găsim lucrurile pe care le-am ascuns în desiș. Le-am lăsat lîngă rîu într-un loc situat doar puțin mai sus de nivelul apei. Dacă puhoiul de nămol a fost la gura văii tot atît de puternic ca mai la deal, se prea poate să fi dus în mare toate lucrurile noastre sau, în cel mai bun caz, să le fi acoperit cu nămol.

Aceste cuvinte ale lui Makșeev îi neliniștiră pe toți. Uitară cu desăvîrșire de pterodactili și porniră la drum. Papocikin apucă totuși să fotografieze acest ospăț al pterodactililor.

Nu departe de gura văii găsiră o văgăună îngustă și abruptă, pe unde și coborîră. Ar fi vrut să alerge ca să ajungă mai repede la țărmul mării, dar de alergat nu era chip; nămolul, deși așternut într-un strat destul de subțire, nu se uscase îndeajuns și ei se împotmoleau la tot pasul. Chiar de unde se aflau putură să-și dea seama că și în gura văii puhoiul de nămol făcuse prăpăd. Aici rîulețul șerpuia mai înainte printr-un coridor îngust, între zidurile de equisetacee și ferigi. Acum însă se deschidea aici un făgaș larg, iar copacii doborîți erau acoperiți de nămol. Puhoiul pustiise nu numai locurile pe unde trecuse șuvoiul principal de apă; în gura văii toată pădurea fusese acoperită de apă noroioasă, care, retrăgîndu-se, lăsase un strat gros de nămol.

Înaintînd anevoie prin glod, călătorii izbutiră în cele din urmă să ajungă la țărmul golfului. Ceea ce văzură aici îi umplu de uimire: acolo unde înainte se întindea oglinda străvezie a apei albastre, era acum o imensă mocirlă, pe suprafața căreia pluteau frunze, ramuri, crăci, tufe și trunchiuri întregi, duse de puhoi în mare. Makșeev și Gromeko dădură fuga într-un suflet la desișul unde erau ascunse bărcile și lucrurile, aproape siguri că totul fusese luat de puhoi, deoarece pretutindeni se vedeau urmele prăpădului. Chiar și la gura rîului, plaja era acoperită de un strat de nămol..

— Ura! se auziră strigătele lor. Totul a rămas neatins, veniți să ne dați o mînă de ajutor!

Lucrurile rămăseseră într-adevăr la locul lor, deoarece exploratorii le puseseră în bărci, peste care întinseseră foile cortului și așezaseră pluta; pe lîngă asta avuseseră grijă să lege bine bărcile de copaci Acum, după ce le mai veni inima la loc, se apucară să dezgroape bărcile și să care avutul spre țărmul mării, unde la o depărtare destul de mare de gura rîului găsiră un locșor curat fără pic de nămol. Întrucît însă rîul secase, trebuiau să părăsească aceste meleaguri care în ajun îi fermecaseră. Să plutească mai departe spre vest, ar fi fost primejdios, deoarece în direcția aceea, țărmul sudic al mării era format din stîncile golașe ale platoului — sinistru pustiu negru, și nu puteau nădăjdui să găsească apă de băut. Se sfătuiră încotro să pornească.

— Nu putem pleca spre apus fără o rezervă de apă, pe cîtă vreme la răsărit cunoaștem un izvor lîngă care am poposit odată, rezumă Gromeko discuțiile.

O oră mai tîrziu, exploratorii navigau prin golful care devenise o adevărată mlaștină. Ocoliră capul și cotiră spre răsărit, de-a lungul malului scund, uniform, mărginit de zidul pădurii. Vîsleau din răsputeri dornici să ajungă cît mai repede la izvor, unde puteau în sfîrșit să se odihnească și să doarmă în voie după toate cele prin care trecuseră în ultimele două zile.

Deși grăbiți, se opriră totuși ca să vîneze cîțiva iguanodoni, pe care-i observară într-un loc pe plajă.

A doua zi plutiră la fel de repede și spre seară ajunseră la gura rîului Furnicilor, pe malul căruia se afla mușuroiul ars. Aici plaja era acoperită de nisip și se găsea apă de băut, în schimb mai departe nu mai exista nici un loc potrivit pentru popas, așa că hotărîră să înnopteze aici. Nimic nu le tulbură odihna și putură dormi în tihnă.

Apoi mai plutiră o zi spre răsărit, prin strîmtoarea dintre insulele care despărțeau Marea Răsăriteană de cea Apuseană.

De data asta navigară aproape de țărmul nordic, ca să determine locul unde se vărsa rîul; acesta era mult mai mare decît rîul Makșeev, dar avea același caracter. Malurile sale joase erau acoperite de pădure, care ajungea pînă la apă, fără a lăsa o palmă de pămînt unde exploratorii să-și poată înălța cortul. De aceea se văzură siliți să mănînce bucate reci, fără a ieși din bărci.

În timpul odihnei de după prînz, lui Papocikin îi trecu prin minte o idee, pe care se grăbi s-o împărtășească tovarășilor săi.

— Ne aflăm acum lîngă țărmul nordic al mării, nu-i așa? strigă el bucuros.

— Firește! răspunse Kaștanov.

— Vă propun să mergem de aci înainte de-a lungul lui, pînă ajungem la gura rîului Makșeev. În felul acesta o să putem evita drumul plin de primejdii prin larg.

— Dacă nu mă înșel, aveam de gînd să cercetăm amănunțit malul sudic, la răsărit de meleagurile primelor noastre explorări, spuse Gromeko.

— Cred că e timpul să ne întoarcem spre ghețuri, urmă zoologul.

— Dar de ce atît de repede?

— Fiindcă navigînd în sus pe rîu, acest drum ne va lua de trei sau patru ori mai mult timp decît dacă am urma cursul apei. Va trebui să vîslim neîncetat împotriva curentului.

— Ei și ce? Timp avem berechet.

— Nu-s de aceeași părere. August e pe sfîrșite. Pe țărmurile acestei mări, vara nu se termină probabil niciodată. Acolo la nord, însă, în apropierea ghețurilor, o fi existînd și iarnă. Dacă zăbovim prea mult, riscăm să ne surprindă frigul, și în loc să plutim pe rîu, care va fi încătușat de gheață o să fim siliți să mergem pe jos, prin zăpadă…

— Fără schiuri și fără haine călduroase, adăugă Makșeev.

— Tot ceea ce spui e adevărat, firește, și va trebui să ținem seama de spusele dumitale, zise Kaștanov. Dar dacă o să sacrificăm o săptămînă ca să cercetăm mai bine malul sudic al mării, ne va rămîne încă destul timp pentru întoarcere.