Vladimir Obrucev - Plutonia

— Iarăși vulcani! Dar de data asta foarte aproape de țărmul mării! exclamă Gromeko.

Mînară bărcile spre malul sudic al golfului, în gura văii, unde se zărea o plajă netedă, acoperită cu nisip.

Prin vale șerpuia un rîu destul de mare, pe malurile căruia creșteau copaci și tufe; pe alocuri se vedeau pajiști. Cortul îl făcură chiar pe plajă. În pajiștile de pe malurile rîului zăriră gîndaci, libelule, muște, descoperiră urme de iguanodoni și reptile zburătoare, dar furnici nu întîlniră.

După masă porniră spre vulcani, dar avură grijă să ascundă în desișul pădurii bărcile, cortul și lucrurile de care nu aveau nevoie, atîrnîndu-le chiar pe unele dintre ele de crengile copacilor. Pe Generalu îl luară cu ei.

Urcară costișa văii, mergînd pe lîngă rîu. Crîngurile de pe malurile acestuia nu formau hățișuri de nepătruns și erau străbătute de poteci bătătorite de iguanodoni. Kaștanov luă probe de rocă din stîncile de pe ambele costișe și constată că sînt aidoma rocilor întîlnite mult mai la nord, și anume pe malul rîului Makșeev: olivin cu incluziuni de fier și nichel. Aici, însă, aceste incluziuni se transformau adeseori în cuburi mari de 0,50-1 metru în diametru, alcătuite din aglomerări metalice compacte.

— Iată un material minunat pentru fabricarea oțelului! exclamă inginerul, oprindu-se uimit și entuziasmat în fața unui zid înalt și abrupt, înțesat cu cuburi de metal de toate mărimile, care luceau mocnit sub razele lui Pluton. Makșeev privea acest zid cu lăcomia unui copil care a văzut un cozonac cu stafide.

— Ce uzină uriașă s-ar putea construi aici! spuse el cu părere de rău.

— Oare nu te-ar împiedica furnicile? îl întrebă Kaștanov zîmbind.

— Nicidecum! Dacă ar trebui să exploateze aceste comori, oamenii nu ar pregeta să extermine aceste insecte sîcîitoare. În goana după aur, europenii i-au alungat de pe meleagurile lor pe războinicii piei-roșii, pe canibalii din Australia, pe boșimani și pe cafri. Ar fi de ajuns un tun și cîteva zeci de grenade ca să nimicești toate furnicarele de pe acest țărm, cu tot cu locuitorii lor.

Din cînd în cînd deasupra văii înverzite treceau în zbor pterodactili mari, în căutare de pradă; probabil că sălașurile lor se aflau prin apropiere, pe cine știe ce stînci inaccesibile. Pterodactilii nu cutezau să-i atace pe oameni, dar cînd Generalu se depărta mult de călători, deasupra lui apărea îndată o reptilă, care se rotea în văzduh, așteptînd momentul prielnic ca să atace. Gromeko trase două focuri într-o reptilă zburătoare și cu al doilea o doborî. Animalul rănit se prăbuși și acum se zbătea în vîrful unei ferigi înalte.

Mai departe întîlniră o turmă de iguanodoni, care se odihneau pe o pajiște, la poalele stîncilor, dar amînară vînătoarea pînă la întoarcere, ca să nu care carnea cu ei.

După ce merseră netulburați vreo trei ceasuri, ajunseră într-un loc unde valea cotea brusc spre vest. Ceva mai departe, costișa ei din dreapta era formată din povîrnișurile unui grup de vulcani. Acum înaintau mai greu și erau nevoiți să treacă peste lavă solidificată, escaladînd bolovanii negri.

În sfîrșit intrară într-o pajiște mică, unde găsiră loc bun pentru popas și cîteva equisetacee uscate, pentru foc. Proviziile și lucrurile le lăsară aici, ca să poată cerceta mai bine împrejurimile.

Între vîrfurile a doi torenți mari de lavă, care coborau de pe vulcan, se afla un lac de vreo cincizeci de metri în diametru, înconjurat de grupuri de palmieri nu prea înalți, de equisetacee și de o fîșie îngustă de trestii. Rîul izvora din acest lac și își croia drum prin lava torentului inferior. Fața lacului era netedă ca oglinda și reflecta pînă în cele mai mici amănunte chenarul de verdeață, torenții negri de lavă și povîrnișurile mohorîte ale platoului.

— Iată un locșor minunat pentru un schimnic care ar vrea să scape pentru totdeauna de deșertăciunile lumii! exclamă Papocikin. El și-ar putea dura aici o colibă la adăpostul zidului acestuia negru și tot restul vieții ar contempla, stînd la umbra palmierilor, cerul senin, acest soare veșnic și mărețul vulcan de pe malul lacului liniștit.

— Iar într-o bună zi ar fi omorît de o grindină de pietre, sau de un torent de lavă care ar erupe din acest vulcan perfid, observă Kaștanov.

— Sau mai curînd ar pieri de foame, căci, după cît se vede, acești palmieri nu au fructe comestibile, iar trestia de aici nu e dulce, adăugă Gromeko.

— Și nicăieri, nici urmă de vînat! spuse Makșeev.

— Sînteți niște firi prozaice, vrednice de compătimire; nu-i îngăduiți omului o clipă să viseze! Pustnicul și-ar face un ogor, o grădiniță, o mică livadă. Apă are din belșug, iar pe straturile vechi de lavă ar putea cultiva foarte bine vița de vie și…

Dar zoologul nu apucă să-și termine fraza, că dinspre vulcan, al cărui vîrf principal nu se vedea din pricina blocurilor de lavă din apropiere, se auzi o bubuitură surdă, asemenea tunetului, și după cîteva minute în jurul exploratorilor căzu o ploaie de lapili negri (pietricele).

— Vezi? Vulcanul, atotputernicul stăpîn, te înștiințează că nu va îngădui unui sihastru să cultive viță de vie pe stratele străvechi de lavă… spuse rîzînd Makșeev.

— Hai să cercetăm iezerul și să ne întoarcem în locul unde ne-am lăsat lucrurile. Aici e cam periculos să rămînem, propuse Kaștanov.

În vreme ce exploratorii coborau spre lac, pășind peste blocurile de lavă, bubuiturile se repetară și din nou căzură lapili.

— Vulcanul nu e bucuros de acești oaspeți nepoftiți! Se teme să nu-i furăm comorile din crater, așa cum am făcut cu pucioasa din craterul Satanei, înainte ca acesta să se trezească.

— Să denumim acest vulcan Mormăilă! propuse Gromeko.

Toți fură de acord și acest nume fu trecut pe harta pe care o schița Kaștanov. Cît despre iezer, îl numiră lacul Pustnicului, iar rîul care izvora din el primi numele lui Papocikin.

— Iată că ne-am eternizat visurile rîse Makșeev, însemnînd aceste denumiri.

Apa lacului era rece și potabilă, aducînd chiar la gust cu apa gazoasă, iar dacă o încălzeai puțin, din ea ieșeau bășici mici de bioxid de carbon.

Cercetară lacul de jur împrejur și, găsind un loc prielnic, se scăldară în apa lui înviorătoare; cu acest prilej constatară că adîncimea lui nu era mai mare de trei metri. În lac nu trăiau nici pești, nici plante acvatice și nici insecte.

Deoarece era prea devreme ca să se înapoieze la locul de popas, hotărîră să se urce pe platou. Nu era greu s-o facă, fiindcă torentul superior de lavă se sprijinea de costișa platoului și blocurile alcătuiau un fel de scară gigantică, așa încît cățărîndu-se de pe un bloc pe altul, exploratorii ajunseră curînd pe platou.

Spre est, la picioarele lor, se așternea oglinda lacului, ce părea așezat într-o groapă adîncă, iar dincolo de lac se ridicau coastele negre, rîpoase ale lui Mormăilă, dominate de vîrful său abrupt. Din vîrf ieșea o trîmbă de fum negru, care se ridica în văzduhul liniștit la o mare înălțime. La sud, vest și nord se întindea pustiul negru, aidoma deșertului de lîngă craterul Satanei. La nord, pustiul se sfîrșea la marginea mării, iar în alte părți se întindea pînă la linia orizontului.