Vladimir Obrucev - Plutonia

— Da, da, trebuie să fim mai prudenți. Să nu uităm că în Jurasic au trăit în mări — și ceea ce se întinde în fața noastră este probabil o mare de acest fel — reptile uriașe — ihtiozauri, pleziozauri și alte reptile răpitoare, pentru care era o nimica toată să taie un om în două cu dinții lor puternici.

— Dar rechini nu trăiau pe atunci?

— Ba da. Au apărut încă din Devonian și atingeau dimensiuni uriașe. S-au găsit dinți de rechini lungi de șaptezeci de centimetri. Închipuie-ți, numai, o gură garnisită cu asemenea dinți!

Pescarii aruncară din nou undițele și în scurtă vreme prinseră niște pești mari, ce semănau cu cega de astăzi. Peștii fură curățați îndată și nimeriră în ciorbă. Pe cînd ciorba fierbea, pescarii mai prinseră vreo zece asemenea locuitori ai adîncurilor.

După cină se așezară cu toții lîngă cort și, trăgînd din pipe, începură a făuri fel de fel de planuri pentru călătoria lor pe mare. Valurile scăldau cu un plescăit molcom nisipul presărat de cochiliile diferitelor moluște, care stîrniseră interesul zoologului.

În timp ce tovarășii se aflau la pescuit, geologul adunase o întreagă colecție de moluște și constatase că ele fac parte din ordinul amoniților [29] Amoniți — ordin de moluște cefalopode, dispărute astăzi, cu cochilii compartimentate răsucite în formă de spirală. Molusca nu ocupa decît prima încăpere, asemenea nautilului din zilele noastre. În Triasic, Jurasic și Cretacic trăiau foarte multe varietăți și specii de amoniți. (Nota red. ruse) .

— Priviți, — întrerupse Gromeko sfatul exploratorilor, — ce șerpi uriași!

La vreo sută de metri de țărm se înălță din apa mării un cap, apoi încă unul, așezate pe niște gîturi lungi. Capetele erau turtite ca la șarpe, iar gîturile se mișcau grațios. Aveai impresia că pe mare plutesc două lebede uriașe, negre, ale căror trupuri abia ies din apă.

— Nu-s șerpi, spuse Kaștanov, după ce privi atent animalele prin binoclu. Mă prind că sînt pleziozauri [30] Pleziozaur — reptilă marină, care a trăit în Jurasic și Cretacic. Avea un corp uriaș, pielea golașă, gîtul lung ca de lebădă, capul mic și două perechi de membre în formă de lopeți. Acest animal măsura între trei-cinci metri lungime. (Nota red. ruse) . De altfel prezența lor într-o mare din Jurasicul superior nu mă miră de loc.

— Ce namile! se minună Papocikin, care urmărea și el prin binoclu mișcările animalelor. Cred că gîtul lor are cel puțin doi metri lungime.

— Oare n-o să le vină pofta să ne facă o vizită? întrebă Gromeko, care nu uitase încă pățania cu reptila apărută tam-nisam pe marginea bărcii.

— Mai știi! Cred însă că lighioanele astea se mișcă anevoie pe pămînt și în orice caz n-o să ne ajungă din urmă. Oricum, ar fi bine să ne încărcăm armele cu gloanțe dum-dum.

Dar monștrii marini nu vădiră nici o dorință de a ieși pe uscat; ei se cufundau mereu, în urmărirea peștilor. Înotînd încet de-a lungul țărmului, ochiau prada, apoi cu o mișcare fulgerătoare a gîtului și a capului o prindeau, o aruncau în aer și o prindeau de data asta dinspre cap, pentru ca țepii și solzii să nu-i stînjenească la înghițit. Mișcările pleziozaurilor erau foarte iuți și grațioase. Uneori se întîmpla însă ca prada să scape și atunci, urmărind-o, animalul aproape că sărea din apă, spărgea vijelios valurile și înainta cu gîtul întins.

Pescuitul cu care se îndeletniceau pleziozaurii, urmărit cu mare interes de exploratori, se sfîrși cu o încăierare. Lighioanele prinseseră concomitent același pește, pesemne destul de mare, și fiecare căuta să-l smulgă din gura celeilalte.

Unul dintre pleziozauri ieși învingător și o luă la sănătoasa. Celălalt însă îl ajunse din urmă și se încolăci în jurul gîtului dușmanului său, ca să-l silească să lase peștele. Gîturile încolăcite se zvîrcoleau, îndoindu-se cînd într-o parte, cînd într-alta. Trupurile negre se izbeau cu strășnicie, iar cozile scurte și membrele-lopeți loveau cu furie apa, ridicînd trîmbe. În cele din urmă, unul dintre luptători se înfurie, lăsă peștele, își înfipse dinții în gîtul adversarului și-l tîrî în adîncuri. Apa se mai învolbură multă vreme în locul unde dispărură monștrii.

După un ceas, Gromeko și Kaștanov, care strîngeau pe țărm lemne aduse de valuri, pentru focul din timpul nopții, zăriră o matahală neagră purtată de talazuri. Matahala înainta de-a lungul țărmului, apropiindu-se încetul cu încetul. În cele din urmă se opri, nimerind, probabil, pe un banc de nisip.

După ce se întoarseră cu lemnele la cort, unde îi găsiră pe ceilalți dormind, cei doi exploratori dezlegară o barcă și porniră spre locul unde se zărea matahala. Ajunși aci, constatară că e unul din pleziozauri, pe leșul căruia se adunaseră o mulțime de păsări mari de pradă; alte păsări mai mici se roteau în aer, așteptîndu-și pesemne rîndul la ospăț și scoțînd țipete care aminteau orăcăitul unor broaște uriașe. În zbor, ele se mișcau ca liliecii.

Din cîteva împușcături, exploratorii alungară păsările, astfel că putură să se apropie de leș. Capul lighioanei și partea de sus a gîtului abia se mai țineau de bucățile de piele sfîșiate de dinții adversarului. Leșul plutea cu burta în sus, iar uriașele sale membre-lopeți se vedeau deasupra apei. Pîntecul animalului era acoperit de o piele verde-brună.

Pleziozaurul nu putea fi scos pe țărm — corpul său măsura mai bine de doi metri lungime, coada era ceva mai scurtă, iar gîtul era și mai lung; membrele posterioare aveau aproape un metru și jumătate.

Păsările doborîte erau niște reptile zburătoare [31] Pterodactilus sau reptila zburătoare, dispărută astăzi, a trăit în Jurasic și Cretacic. Avea niște maxilare mari cu dinți conici, gîtul alungit, iar unele specii ale acestui animal erau înzestrate și cu o coadă lungă. Membrele anterioare și posterioare erau unite printr-o membrană, astfel că pterodactilus putea zbura ca liliacul. Mărimea reptilelor zburătoare varia între aceea a unui șoarece și aceea a unor animale uriașe, de un metru lungime și șase metri în anvergura aripilor. (Nota red. ruse) . și făceau parte din două specii diferite: unele întreceau în mărime un vultur obișnuit, iar altele erau cît o rață mare.

Păsările aveau capul uriaș, ciocul înzestrat cu dinți, și trupul golaș; o membrană cutanee unea membrele anterioare cu cele posterioare, ca la lilieci. Păsările mai mici aveau o coadă lungă.

A doua zi, vremea era prielnică pentru navigație. Cerul se înseninase aproape cu desăvîrșire și dinspre miazănoapte sufla un vînt ușor, care, fără a ridica valuri prea mari, le îngăduia exploratorilor să folosească pînza. Pregătindu-se de drum, exploratorii cercetară cu băgare de seamă bărcile și pluta, apoi întinseră pînza cortului între două prăjini care slujeau drept catarge. Deasupra lemnelor aruncate de valuri și făcute piramidă pe țărm de Makșeev înfipseră o prăjină cu un steag alb, care trebuia să le servească drept punct de reper la înapoiere. Ceva mai departe de țărm, la marginea hățișului, unde nu puteau să ajungă valurile, săpară în nisip o groapă: aci puseră toate colecțiile adunate: probele de rocă, ierbarele, țestele, oasele și pieile animalelor, ca să nu le ude în timpul călătoriei și să nu transporte o povară în plus. Deasupra gropii, pe care o acoperiră cu pămînt, înălțară o altă piramidă de lemne, pentru ca fiarele să nu le dezgroape avutul, atrase de mirosul pieilor. Într-o sticluță atîrnată de piramidă puseră o scrisoare în care făcură o scurtă descriere a drumului parcurs de expediție de la cort pînă la țărmul mării.