Vladimir Obrucev - Plutonia

Cercetînd-o, Kaștanov ajunse la concluzia că ea face parte din familia arheopterixului, fiind însă mult mai mare decît exemplarele găsite în depozitele jurasice superioare din Europa.

Spre seară, malul deveni scund de tot și pe întinderi mari se transformase într-un smîrc cu equisetacee și ferigi; deasupra smîrcului se înălțau pe alocuri grupuri de copaci ciudați adaptați mediului acvatic. Aci trăiau fel de fel de insecte mușcătoare, care se năpusteau cu furie asupra exploratorilor de fiecare dată cînd aceștia încercau să acosteze lîngă zidul de verdeață pentru a-și îmbogăți colecțiile, iar apoi îi urmăreau cu stăruință cîtva timp. Țînțari lungi de douăzeci și cinci de milimetri, muște mari cît un bondar, strechii și tăuni de peste patru centimetri, se întreceau parcă în a-i ataca pe oameni, care se vedeau siliți să dea bir cu fugiții; se nelinișteau însă la gîndul că vor fi nevoiți să înnopteze în mijlocul acestor nesuferiți vampiri.

Plutiră cîteva ceasuri prin această regiune de smîrcuri, vîslind de zor pentru a scăpa cît mai repede de aici. Probabil că în acest ținut regnul animal era format doar din insecte și păsări primitive în aer, precum și din pești și reptile, ascunse în apele tulburi și adînci, trădîndu-și prezența prin plescăituri și bolborosiri. Pesemne că patrupedele terestre nu puteau trăi pe aceste coclauri mlăștinoase.

— Ce animal terestru ar putea îndura mușcăturile unui „gnus” [28] Gnus — tăun. (n. r.) atît de groaznic? spuse Gromeko folosind un cuvînt siberian pentru a numi acești vampiri.

Dar iată că dinspre miazăzi începu să sufle o boare răcoritoare și din cînd în cînd se auzea de acolo un vuiet monoton.

— Avem în fața noastră o mare sau un uriaș lac deschis, cu malurile golașe, spuse Makșeev, cel dintîi dintre exploratori care auzise vuietul.

— O mare? se minună Papocikin. Să existe oare și mări în Plutonia?

— De vreme ce există rîuri, ceea ce este neîndoielnic, ele trebuie să se verse la urma urmelor într-un bazin cu apă stătătoare. Doar n-oi fi crezînd că rîurile curg la nesfîrșit.

— Dar rîurile se pot pierde în lacuri mlăștinoase, ca acelea pe care plutim acum, sau pot dispare încetul cu încetul înghițite de nisipuri.

— Ai perfectă dreptate. Dar aceste rîuri sînt foarte bogate în ape și avem mai multe temeiuri sa presupunem că există un bazin deschis, iar lacul acesta, pe jumătate acoperit cu plante, nu este decît o intrare în el.

Toți ardeau de nerăbdare să afle ce mărime are acest bazin, și dacă nu cumva vor fi nevoiți să-și întrerupă expediția în inima Plutoniei, deoarece ar fi fost, firește, cu neputință să se aventureze în largul acestei mări nemărginite, în niște bărci de pînză.

După un ceas, la marginea fîșiei late a rîului-lac, unde curentul era aproape imperceptibil, apăru o dungă sinilie. Gurile rîului erau acum foarte aproape. Vîsliră cu nădejde și o jumătate de oră mai tîrziu se aflau la marginea lacului sau a mării.

Vegetația care creștea pe malurile rîului nu ajungea pînă la litoral, ci era separată de mare printr-o limbă de nisip. Probabil că valurile care spălau țărmul nu îngăduiau plantelor să prindă rădăcini în imediata apropiere a apei.

Exploratorii poposiră peste noapte pe această plajă, unde sufla briza mării și nu existau insecte sîcîitoare.

După ce descărcară lucrurile pe țărm și aprinseră focul, dădură toți fuga la marginea mării, ca să vadă cum e apa. Voiau să știe dacă marea e un bazin închis, cu apă sărată, sau un lac mare, de unde apele curg mai departe. Pe lîngă aceasta, doreau să facă o baie, fiindcă în ultimele zile, de cînd aflaseră că în rîu trăiesc reptile mari, renunțaseră la scăldat.

Se dezbrăcară repede pe țărmul moale, nisipos, și intrară cu toții în apă, care era puțin adîncă la mal. Abia la vreo cincizeci de pași de țărm, marea le ajunse pînă la brîu. Apa era destul de sărată, dar nu ca în oceanele de pe suprafața Pămîntului; ea putea fi comparată cu apa Mării Baltice.

După ce se răcoriră, exploratorii se așezară la sfat ca să hotărască cum să-și continue drumul. Constatară că marea nu e chiar atît de întinsă. În zare, spre miazăzi, puteau desluși țărmul opus chiar cu ochiul liber, iar dacă priveau printr-un binoclu bun vedeau clar un zid verde de desișuri, grupuri de copaci mai înalți și, pe alocuri, mase închise, liliachii — pesemne stînci și coaste rîpoase. Îndărătul zidului de verdeață, datorită concavității suprafeței pămîntului, distingeau de asemenea, dar mai puțin clar, o suprafață compactă, tot de culoare liliachie, iar ici, colo grupuri de munți înalți. Acest relief îi ispiti pe toți exploratorii, dornici acum să cerceteze și țărmul sudic. O asemenea călătorie avea depline sorți de izbîndă; pînă acolo nu puteau fi mai mult de patruzeci-cincizeci de kilometri și într-o zi liniștită, cu vînt ușor, prielnic, care le-ar fi îngăduit să folosească pînzele, ar fi putut porni la drum, fără riscuri prea mari.

Întrucît în ultimele zile, de cînd pluteau pe mlaștini și lacuri, nu vînaseră mai nimic, li se terminară proviziile de carne și seara nu mîncau decît cașă.

Atunci Makșeev și Papocikin se hotărîră să se apuce de pescuit; pe cînd se scăldau văzuseră pești mari și de aceea își luară undițele și porniră pe mal în susul rîului, spre locul unde apa acestuia ieșea din smîrcuri și era mai adîncă. Multă vreme flotorul rămase nemișcat și pescarii tocmai voiau să schimbe locul, cînd deodată undițele fură smucite cu putere.

Makșeev scoase undița și aruncă pe mal un pește de toată frumusețea, dar prada lui Papocikin era atît de grea, încît era mai, mai să rupă sfoara. De aceea el începu să tragă peștele spre mal, ca să-l prindă cu plasa. Dar iată că pe neașteptate apa începu să clocotească, undița fu smucită puternic și o lighioană neagră înșfacă peștele prins, cu tot cu cîrlig; pescarul nu avu timp să-i vadă decît spinarea acoperită cu solzi mari și coada scurtă.

În acea clipă, Makșeev era ocupat tocmai cu scoaterea peștelui din undiță. Cînd auzi plescăiturile puternice ale apei, strigă:

— Strașnic pește ai prins, Semion Semionovici! Trebuie să aibă pe puțin opt kilograme!

— Nu opt, ci opt sute! răspunse zoologul năucit. Mi-a rupt undița și dus a fost.

Makșeev sosi în grabă, aducînd și peștele pe care-l prinsese; era un animal nespus de ciudat, lat și turtit ca un calcan, acoperit cu solzi proeminenți, un fel de lamele de un centimetru pătrat, avînd coada cu o singură aripioară, ochii așezați pe o parte a corpului și țepi lungi pe șira spinării.

— Ce zici, ne putem încumeta să mîncăm asemenea lighioană? întrebă el cu îndoială în glas.

— Firește, seamănă cu calcanul, deși se deosebește întrucîtva de el. Cred că e un pește torpilă. De altfel, în genere, orice pește proaspăt se poate mînca, căci numai icrele, lapții sau membrana neagră care căptușește cavitatea abdominală sînt otrăvitoare, și asta doar la unele specii. Dacă aruncăm toate măruntaiele, putem mînca și un pește de o specie necunoscută. Afară numai dacă carnea lui miroase urît sau are prea multe oase.

— Dacă-i așa, atunci hai să mai pescuim. Dar cum arăta namila aia de pește care ți-a scăpat?

— Cred că n-a fost pește, ci o reptilă uriașă, care a rupt sfoara și a înghițit peștele cu tot cu undiță.

— Ehei, pesemne că și pe aici mișună reptilele: și noi care ne-am scăldat fără teamă în mare.