Vladimir Obrucev - Plutonia

— Stați! Așteptați! Mă tem că ne-am abătut din drum!

Toți alergară într-un suflet la el. Borovoi ținea în mînă busola, pe care o privea cu multă luare-aminte.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov.

— Nu înaintăm spre nord, ci spre sud, înapoi spre centura de gheață. Priviți, capul nordic al acului nu arată înainte, în direcția pe care o urmăm, ci înapoi.

— Cînd ai observat asta?

— Chiar acum. De cînd busola a luat-o razna, n-am mai avut încredere în ea și m-am orientat după vîntul care tot timpul bate dinspre sud. M-a mirat însă faptul că am început să coborîm, deoarece nu se putea ca noi să fi ieșit din pîlnie. Am scos busola și, cînd colo, ce văd? Revenise la normal și arăta că înaintăm spre sud și nu spre nord.

— Bine, bine, dar vîntul continuă să bată din spate!

— Poate că și-a schimbat direcția în cursul nopții.

— Nu, — interveni Makșeev, — vîntul nu s-a schimbat. Noi punem întotdeauna cortul cu ușa în direcția vîntului, adică spre nord, pentru ca nămeții să nu blocheze ieșirea. Știu sigur că azi dimineață asta era poziția cortului nostru.

— Prin urmare vîntul s-a schimbat treptat în cursul zilei de astăzi, iar noi am mers în semicerc și am făcut cale întoarsă.

— Sau, poate, dintr-un motiv oarecare, busola s-a remagnetizat!

— Măcar de-ar apărea soarele sau de-am vedea stelele, ca să știm încotro ne îndreptăm, se tîngui Borovoi.

— Oricum, trebuie să poposim pentru noapte și să verificăm, cu busola în mînă, cîțiva kilometri din drumul parcurs, ce se distinge clar după urmele lăsate pe zăpadă, interveni Kaștanov. Astfel vom afla foarte ușor dacă am mers sau nu în cerc.

Ridicară iurta, iar Makșeev și Gromeko o porniră îndărăt, după urme. Borovoi puse la fiert hipsotermometrul, ale cărui indicații aproape că nu se deosebeau de cele din ajun. Se vede că micul urcuș din prima jumătate a zilei fusese compensat de coborîșul din jumătatea a doua. După două ceasuri, Makșeev și Gromeko se înapoiară. Controlaseră drumul pe o distanță de zece kilometri, constatînd că tot timpul merseseră în linie dreaptă, în direcția vîntului. De aceea ajunseră la concluzia că se pot încrede mai mult în vînt decît în busolă și hotărîră de acum încolo să se orienteze după vînt.

Nici de data asta în timpul nopții nu se lăsă întunericul; sub coviltirul greu de nori stăruia aceeași lumină mată.

A doua zi, coborîșul deveni mai pronunțat. Temperatura urcă puțin peste 0°, zăpada deveni mai moale și, deși mergeau la vale, înaintau mai greu. După-amiază întîlniră niște băltoace și cîteva pîrîiașe ce șerpuiau pe terenul accidentat, pentru a dispare pe urmă în crăpăturile pline de zăpadă. Pentru popasul de peste noapte trebuiră să aleagă un loc mai înalt și să sape șănțulețe în jurul cortului, ca să abată apa provenită din topirea zăpezii.

Instalînd hipsotermometrul, Borovoi era convins că acesta va arăta și mai multe grade decît în ajun, deoarece toată ziua nu făcuseră decît să coboare în fundul misterioasei depresiuni. Termometrul arătă însă +126°. Prin urmare, în ciuda coborîșului, adîncimea la care se aflau nu crescuse, ci, dimpotrivă, se micșorase cu cinci sute șaptezeci de metri. Meteorologul rămase o clipă năuc, apoi izbucni într-un rîs nervos:

— Altă surpriză, altă încurcătură! Dimineața, am hotărît să nu ne mai încredem în busolă. Acum e cazul să ne îndoim și de hipsotermometru!

Exploratorii se strînseră roată în jurul capriciosului aparat, verificară indicațiile lui, puseră de cîteva ori apa la fiert, dar obținură aceleași rezultate. Deși era neîndoielnic că toată ziua coborîseră, mai ales că pîrîiașele curgeau și ele în direcția urmată de călători, presiunea aerului nu crescuse, ci, dimpotrivă, se micșorase. În zilele precedente însă, cînd urcaseră, presiunea nu scădea, ci se ridica. Aveau impresia că legile fenomenelor fizice, elaborate de generații și generații de oameni de știință pe baza observațiilor făcute la suprafața pămîntului, nu pot fi aplicate aici, în această depresiune a continentului polar, sau căpătaseră o semnificație cu totul diferită. Fenomenele inexplicabile se înmulțeau.

Toți manifestau un viu interes și erau nespus de mirați, dar nimeni nu putea înțelege sau găsi vreo explicație. Sperau însă că viitorul apropiat le va oferi dezlegarea acestui mister.

— Ce ți-e și cu pustiul ăsta de zăpadă! spuse Papocikin. Cînd am zărit boii moscați în trecătoare, am tras nădejde că în zilele următoare vom descoperi și noi, Mihail Ignatievici și cu mine, ceva care să prezinte vreun interes științific. Ei bine, au trecut de atunci aproape douăsprezece zile, am străbătut peste două sute cincizeci de kilometri… și nimic, absolut nimic, în afară de zăpadă și gheață.

— Și nici măcar Piotr Ivanovici, care pînă acum a avut norocul să strîngă o colecție frumoasă, nu s-a mai ales cu nimic, adăugă Gromeko.

— Numai Ivan Andreevici colecționează de zor! făcu rîzînd Makșeev.

— Eu? Da’ mă rog, ce-am strîns pînă acum? se miră Borovoi.

— O colecție de fenomene fizice inexplicabile, răspunse Kaștanov în locul lui Makșeev, ghicind la ce face aluzie acesta.

— E o colecție foarte ciudată, e drept, dar în schimb ușoară, nu ca pietroaiele voastre! rîse Borovoi. N-o să ne dărîme săniile.

— Și totuși, ea poate avea multă greutate. Mă refer la rezultatele expediției. Fiecare explorator vrea să descopere ceva deosebit, nemaiîntîlnit! Pînă acum, dumneata ai avut mai mult noroc decît oricare dintre noi.

A doua zi, coborîșul deveni și mai pronunțat, iar cîmpia de gheață începu să se descompună în valuri plate. În adînciturile dintre ele curgeau șiroaie de apă, zăpada era mai moale și era greu de mers cu schiurile, care alunecau în lături. De aceea, schimbară modul de deplasare: oamenii se așezară cîte doi în fiecare sanie; cîinii alergau repede la vale, trăgînd săniile, în vreme ce călătorii, cu bețele schiurilor, dădeau săniilor direcția necesară sau frînau.

Norii deși lunecau jos de tot, ca și pînă atunci, dar nu mai erau plumburii, ci roșiatici, de parcă ar fi răsfrînt lumina unui soare nevăzut, în amurg.

Pustiul de gheață se întindea cît vedeai cu ochii, pînă în zarea nu prea îndepărtată, ușor împurpurată și ea. Această lumină ciudată, în fundul unei depresiuni adînci, unde nu puteau pătrunde razele soarelui polar, care nu se ridica prea sus, făcea și ea parte din colecția de fenomene inexplicabile adunate de Borovoi.

În ziua aceea poposiră pe creasta unui dîmb, lîngă albia unui pîrîu vijelios, cu apa limpede, ceea ce îi scuti de a mai topi zăpadă pentru supă și ceai.

După cină, meteorologul instală din nou fierbătorul, încredințat că în urma acestui coborîș primejdios, lung de patruzeci și cinci de kilometri, mercurul va arăta cel puțin +130°, ceea ce ar fi corespuns unei adîncimi de aproximativ zece mii metri, adică unui nivel record. El calculase chiar în prealabil nivelul care corespundea punctului de fierbere de 130–135°, ca să-și uluiască tovarășii de drum. Mare îi fu mirarea însă cînd constată că termometrul nu indica decît +120°!..

— Colecția mea s-a îmbogățit din nou, zise el triumfător. Nu vă îndoiți, cred, că toată ziua nu am făcut decît să coborîm și încă foarte repede.

— Nici vorbă. Doar apa nu curge la deal, încuviințară tovarășii săi.