Vladimir Obrucev - Plutonia

— Ce e? Ce s-a întîmplat? A crăpat termometrul? întrebară ceilalți îngrijorați.

— Nu. Eu am să crăp, sau am să-mi ies din minți în blestemata asta de groapă, zise furios meteorologul. Ia priviți aici: cine-i nebun, eu sau termometrul?

Săriră toți în picioare și se apropiară de hipsotermometru. Mercurul arăta +125°.

— Eu atîta vreau să știu: am urcat noi astăzi, ori ba? întrebă Borovoi cu voce tremurîndă.

— Firește că am urcat! Am urcat toată ziua. Nu încape nici o îndoială.

— Și totuși apa fierbe la o temperatură cu cinci grade mai mare decît în ajun, cînd eram lîngă centura de gheață! Asta înseamnă că azi n-am urcat, ci, dimpotrivă, am coborît cam cu o mie patru sute treizeci de metri.

— Ne aflăm deci la șapte mii o sută cincizeci de metri sub nivelul oceanului, calculă la repezeală Makșeev.

— Dar e absurd! rîse Papocikin.

— Să zicem că am coborît în pantă abruptă, pe gheață, adăugă Kaștanov. Dar să credem că am coborît aproape un kilometru și jumătate, cînd e limpede că am urcat, asta ar fi prea de tot.

— Afară numai dacă n-am înnebunit cu toții, sînt de acord cu dumneata! răspunse ursuz Borovoi.

Între timp intrară în iurtă Igolkin și Gromeko, care ieșiseră să dea de mîncare la cîini. Acesta din urmă spuse:

— Încă o ciudățenie! Astăzi e mai multă lumină decît ieri, cînd ne aflam lîngă ghețuri.

— Și ieri era mai multă lumină decît de partea cealaltă a centurii, adăugă Makșeev.

— Ai perfectă dreptate! încuviință meteorologul. Noaptea cea mai întunecată, asemenea nopților albe din Petersburg, a fost aceea înainte de a ajunge la zidul de gheață. Am crezut că ne aflăm în fundul depresiunii și slăbirea luminii era explicabilă: razele soarelui polar nu puteau pătrunde atît de adînc.

— Bine, dar acum am coborît mult mai adînc și totuși noaptea e neasemuit mai luminoasă!

Discutară îndelung despre aceste fenomene ciudate, însă cînd se culcară, nu erau mai dumeriți. Dimineața, Borovoi ieși primul din cort pentru a face cercetări.

Ca și înainte, vîntul sufla dinspre sud, gonind nori plumburii care întunecau orizontul, de nu se putea vedea la mai mult de o sută-două de metri. Termometrul arăta -1°. Ningea.

— Azi trebuie să verificăm dacă urcăm sau coborîm, propuse Makșeev. Printre instrumente avem și un aparat ușor de nivelment.

În fața lor se așternea aceeași întindere albă, dar zăpada înghețase puțin și acum înaintau mai ușor. Panta era foarte lină, însă nu încăpea nici o îndoială că urca. În cursul zilei făcură cîteva măsurători. Aparatul adeveri cele ce vedeau cu ochii și ceea ce puteau deduce după felul cum mergeau cîinii.

În ziua aceea nu străbătură decît douăzeci și trei de kilometri, deoarece măsurătorile le luară mult timp.

Îndată ce întinseră cortul, Borovoi își scoase aparatele. Fierbătorul arăta +128°.

Meteorologul înjură cu năduf și scuipă înciudat.

— Singura explicație e că în depresiunea asta nu se aplică legile fizice stabilite pentru suprafața Pămîntului și trebuie elaborate altele, noi, spuse Kaștanov.

— Ușor de zis, se înfierbîntă Borovoi. Numai că nu le poți elabora cît ai bate din palme! Sute de oameni de știință s-au trudit zeci de ani, iar aici totul se duce de rîpă de parcă am fi pe o altă planetă. Cu asta nu pot fi de acord și sînt hotărît să-mi dau demisia.

Rîseră toți cu poftă de această izbucnire a meteorologului, care se apucă totuși de calcule, înștiințîndu-i foarte curînd că în ziua aceea urcaseră, adică coborîseră, cu opt sute șaizeci de metri, aflîndu-se, deci, la nouă mii de metri sub nivelul mării.

— M-am uitat în îndreptarul de fizică, interveni Kaștanov. Aici se arată că apa fierbe la +120° în condițiile unei presiuni de două atmosfere și la +134°, cînd presiunea e de trei atmosfere. Acum, noi suportăm o presiune cam de două atmosfere și jumătate.

— De bună seamă că la o asemenea presiune nu te prea poți simți în apele tale și amețești, adăugă Borovoi, posomorît.

Ceilalți confirmară că încă din noaptea petrecută între ghețurile centurii le-a fost cam rău, că simt o apăsare pe piept, capul le vîjîie și că sînt moleșiți, dorm agitat și au coșmaruri.

— Nici cîinii nu se simt bine, spuse Igolkin. Parcă le-au slăbit puterile și trag mereu, deși urcușul e destul de ușor. Credeam că sînt obosiți, văd însă acum că alta-i pricina!

— Ar fi interesant să luăm pulsul la toți, propuse Gromeko. Care e pulsul dumitale normal, Ivan Andreevici?

— Șaptezeci și doi, răspunse Borovoi, întinzînd medicului brațul.

— Ei, vezi, acum ai patruzeci și patru! E o diferență destul de mare. La presiunea asta, inima lucrează mai încet; de aceea te simți rău.

— Care va să zică dacă vom coborî mereu, inima se va opri de tot? întrebă Makșeev.

— Că doar n-om coborî pînă în centrul Pămîntului! rîse Gromeko.

— Și de ce nu? bombăni Borovoi. Se prea poate ca afurisita asta de groapă să ajungă pînă în centrul Pămîntului. Acum sînt gata să cred orice. Nu m-ar mira ca ieșind de aici să ne trezim printre ghețurile Polului Sud.

— Să nu-ți fie cu supărare, dar ceea ce spui e absurd! îi răspunse Kaștanov. Nu poate exista o crăpătură care să străbată tot globul pămîntesc și nici o groapă pînă în centrul Pămîntului. Ar fi în contrazicere cu toate datele geofizicei și geologiei.

— Nu mai spune! Admiți însă fenomenele care contrazic toate legile meteorologiei, fenomene ce se petrec sub ochii noștri? Vei vedea că și legile geologiei dumitale vor fi date peste cap. Kaștanov nu-și putu stăpîni rîsul.

— Meteorologia, Ivan Andreevici, e o știință ușuratică, glumi el. Ea se ocupă de mediul nestatornic al atmosferei, de ciclonii și anticiclonii ei, ale căror cauze n-au fost determinate pînă astăzi. Geologia însă se întemeiază pe o bază trainică — scoarța solidă a Pămîntului.

— Trainică, n-am ce spune! se burzului Borovoi. Asta însă pînă o va zgudui frumușel un cutremur care îi va face pe geologi să-și piardă cumpătul, dacă n-o vor păți chiar mai rău!

Toți rîseră cu hohote.

— Și apoi, — continuă întărîtat meteorologul, — cunoașteți scoarța Pămîntului la o adîncime de vreo doi-trei kilometri, și vorbiți despre adîncurile lui! Cîte capete, atîtea ipoteze despre structura Pămîntului la mari adîncimi. Unii susțin că miezul Pămîntului este solid, alții — că e lichid, iar alții — că e gazos. Poftim de te mai descurcă!

— O să ne descurcăm noi cu timpul. Orice ipoteză, firește, dacă e bine întemeiată, constituie un nou pas spre cunoașterea adevărului. Cît privește adîncurile, nu ai dreptate. În prezent, seismologia, știința care studiază cutremurele, ne permite să știm mai multe lucruri despre nucleul Pămîntului. Interesant e ce ne rezervă ziua de mîine, încheie el. În fiecare zi se pot ivi fenomene inexplicabile la prima vedere, dar la o analiză atentă vezi că alcătuiesc o înlănțuire de cauze și efecte.

A doua zi, panta cîmpiei de zăpadă continua să urce, însă mai puțin; vîntul bătea tot dinspre miazăzi, iar norii alunecau aproape de fața pămîntului, ascunzînd depărtările. Către amiază, abia mai simțeau că urcă, iar spre seară începură să coboare. Acum cîinii alergau mai repede, astfel că schiorii cu greu reușeau să se țină după ei. Temperatura aerului scăzuse puțin sub 0° și călătorii înaintau ușor. Deodată, Borovoi, care mergea întotdeauna în frunte, făcu un semn cu mîna și strigă: