Vladimir Obrucev - Plutonia

Dar a doua zi, la cîțiva kilometri de locul unde poposiseră peste noapte, exploratorii dădură de un obstacol neașteptat; cîmpia de zăpadă se sfîrși la poalele unui lanț de stînci de gheață ce se întindea de-a curmezișul, de o parte și de alta a drumului, cît vedeai cu ochii. Pe alocuri, stîncile se înălțau drept în sus, atingînd zece-cincisprezece metri, iar în alte părți, ele constau dintr-o îngrămădire haotică de gheață, mai mari sau mai mici. Chiar dacă nu ar fi avut săniile încărcate, călătorilor le-ar fi fost greu să se cațere pe aceste mormane. Trebuiră deci să se oprească, pentru a face o recunoaștere. Makșeev și Borovoi se urcară pe mormanul cel mai înalt și se încredințară că în față se întindeau pînă hăt departe asemenea stînci și grămezi de bolovani.

— Nu pare să fie un brîu de blocuri de gheață de mare, spuse Makșeev, cînd se întoarse la sănii. Blocurile acestea de gheață nu se întind pe o distantă de cîțiva kilometri fără întrerupere.

— Am ajuns, se vede, la fundul depresiunii, spuse Kaștanov, și acest haos se datorește presiunii exercitate de uriașul ghețar de pe versantul nordic al munților Russki, pe care am mers pînă acum.

— Așadar, tot fundul depresiunii nu este altceva decît o îngrămădire haotică de blocuri de gheață, remarcă Borovoi. Pesemne că și ceilalți versanți ai depresiunii sînt acoperiți de ghețari, care coboară spre fundul ei.

— Datorită dimensiunilor ei uriașe, depresiunea nu s-a umplut însă cu gheață, cum s-a întîmplat cu craterele vulcanilor din Alaska, adăugă Makșeev.

— Oricum, trebuie să traversăm neapărat fundul depresiunii, ca să ne continuăm călătoria spre nord, să-i stabilim dimensiunile și să vedem cum arată versantul opus, spuse Kaștanov.

— Ar fi mai ușor să înaintăm de-a lungul poalelor acestor mormane haotice, ca să le ocolim și să ajungem astfel la versantul opus, fu de părere Gromeko.

— Ce ne facem însă dacă această depresiune nu e un crater, ci o vale între două lanțuri muntoase? întrebă Papocikin. În cazul acesta s-ar putea să aibă o lungime de cîteva sute de kilometri și noi nu vom avea timpul necesar ca să străbatem Țara lui Nansen.

— Dar pe unde s-o apucăm de-a lungul acestor stînci, ca să le ocolim? La dreapta sau la stînga? întrebă Borovoi.

— S-o luăm la stînga; poate găsim un loc pe unde să trecem dincolo, printre aceste mormane, fără prea multă greutate.

Luînd această hotărîre, exploratorii porniră spre stînga, adică spre apus, judecînd după vînt, deoarece acul busolei tot nu putea să stea pe loc pentru a le indica nordul. În stînga aveau cîmpia de zăpadă cu o pantă abia vizibilă, iar în dreapta se ridicau mormanele și stîncile de gheață. Ca și pînă atunci, norii care pluteau jos de tot acopereau cerul, atingînd chiar vîrfurile ghețurilor mai înalte. Către amiază zăriră un loc pe unde li se păru că ar putea trece; aici mormanele nu erau atît de înalte, iar pe alocuri se zăreau intervale. Se opriră aici ca să facă al patrulea depozit, iar Borovoi și Makșeev, luînd cu ei doar strictul necesar, porniră să cerceteze brîul de gheată. Se întoarseră spre seară și comunicară că brîul avea o lățime de vreo zece kilometri, că putea fi străbătut, deși cu oarecare greutate, și că dincolo se zărește panta netedă a versantului opus.

Două zile se căzniră din răsputeri să străbată brîul de gheață; adesea erau nevoiți să-și croiască drum cu topoarele printre mormanele de sloiuri. Oamenii îi ajutau pe cîini să treacă săniile, una după alta, peste aceste mormane. Noaptea făcură popas. — fără însă a mai ridica iurta — la adăpostul unui uriaș bloc de gheață ce se înălța perpendicular. Cîinii își găsiră culcușul prin crăpăturile și adînciturile dintre bolovani. După o zi de trudă, dormiră buștean, deși vîntul gemea și urla în tot felul.

A doua zi trecură de cealaltă parte a brîului de gheață. După ce poposiră pentru noapte, Borovoi aprinse lampa de spirt a hipsotermometrului, încredințat că acesta va arăta aceeași altitudine ca șî înainte de a trece de brîul de gheață, adică aproape nouă sute de metri sub nivelul mării. Dar cînd introduse termometrul în tubul dispozitivului de fierbere, mercurul se ridică pînă la +105°, iar apoi pînă la +110°, continuînd să urce mereu.

— Oprește-te! Oprește-te! strigă Borovoi. Unde te sui, vrei să spargi sticla?

— Ce e? Ce s-a întîmplat? strigară toți într-un glas.

Călătorii săriră în picioare și se strînseră roată în jurul aparatului instalat pe o lădiță.

— Nemaipomenit, nemaiauzit! exclamă Borovoi, cu glasul sugrumat de emoție. În afurisita asta de groapă apa fierbe la +120°.

— Și asta ce înseamnă?

— Asta înseamnă că trecînd dincolo de brîul de gheață, am coborît într-o prăpastie. Acum, nici nu-mi dau seama cîte mii de metri sub nivelul mării indică această temperatură de fierbere. Stați puțin să consult tabelele!

Borovoi se așeză pe sacul său de dormit, scoase din buzunar un indicator pentru determinarea altitudinii, căută în tabele și făcu diferite calcule pe marginea lor. Între timp, însoțitorii lui se apropiară unul după altul de aparat, pentru a se încredința că într-adevăr termometrul arată +120°. Coloana de mercur se oprise în dreptul acestei diviziuni și acest lucru nu putea fi pus la îndoială.

Tăcerea ce se așternuse era tulburată de clocotul molcom al apei ce fierbea în aparat.

După un timp, Borovoi scoase un oftat adînc, apoi zise cu glas solemn:

— După calcule aproximative, temperatura aceasta de fierbere de +120° indică o înălțime negativă de cinci mii șapte sute douăzeci de metri.

— Nu se poate! Nu cumva ai greșit? exclamară cei de față.

— N-aveți decît să controlați! Uitați-vă pe tabele. Firește, ele nu cuprind indicații pentru această temperatură de fierbere, pe care n-a observat-o încă nimeni în afara laboratorului. Nu ne rămîne, deci, decît să calculăm cu aproximație.

Kaștanov controlă calculele și spuse:

— Așa e. În aceste două zile de cînd ne cățărăm peste ghețuri, am coborît patru mii nouă sute de metri pe o distanță de numai zece-doisprezece kilometri.

— Și nici n-am observat că am coborît atîta!

— Am coborît de la o înălțime egală cu aceea a Mont-Blanc-ului și nu am știut nimic! E de necrezut!

— Și de neînțeles! Trebuie să admitem că acest morman de gheață e o lavină încremenită pe o pantă abruptă ce duce din crater în coșul acestui vulcan colosal.

— Și pentru a ieși de aici, va trebui să urcăm pe o lavină asemănătoare, în partea cealaltă!

— Nu pricep ce-i cu norii ăștia deși și cu vîntul care bate neîncetat dinspre sud, de cîteva zile în șir, spuse Borovoi.

Dar presupunerea că există încă o centură de gheață nu se adeveri. A doua zi înaintară pe un cîmp de zăpadă ce urca în pantă lină. Din această cauză, precum și datorită vremii călduroase, drumul deveni mai anevoios. Termometrul se ridicase cu puțin peste zero, zăpada se înmuiase și se lipea de tălpicile săniilor, iar cîinii mergeau greu, la pas. Pînă seara nu făcură decît douăzeci și cinci de kilometri și asta cu mare trudă. Nu încăpea nici o îndoială că urcau mereu. Borovoi instala hipsotermometrul, convins că aparatul va arăta o adîncime mai mică decît în ajun.

A trecut multă vreme însă pînă ce apa începu să fiarbă. În sfîrșit prinseră a se ridica aburii și Borovoi introduse termometrul. Peste cîteva clipe strigă:

— Ei, comedie!.. E o… E o… după care urmă un potop de sudălmi.