Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Cele mai multe baruri purtau nume precum Las Vegas, Hol­lywood, Califor­nia. Optimiştii lor proprietari sperau că aceste denumiri care aminteau de fasci­nanta vrajă a străinătăţii aveau să‑l convingă pe marinarul care rătăcea fără ţintă că în spatele uşilor de lemn domnea opulenţa. Dar în general, erau locuri prăpădite, dar calde, care serveau o bere de calitate.

Quinn îi spusese lui Sam că trebuia să‑l aştepte ori la hotel, ori în maşina parcată cu două străzi mai jos de Falcon Rui. Sam preferase maşina, ceea ce n‑o împiedică să primească o cantitate apreciabilă de propuneri prin fereastra acesteia.

Quinn stătea şi bea încet, observând mulţimea de localnici şi de străini care intrau şi ieşeau din barurile şi străzile respective. Pe mâna stângă, desenat cu tuşul cumpărat de la magazinul de obiecte de artă şi uşor pătat pentru a da impresia de vechime, avea pânza neagră de păianjen, cu păianjenul de un roşu aprins în centru. Se uită toată noaptea la nenumărate alte mâini stângi fără să descopere nimic asemănător.

Se plimbă pe Guit Straat şi Pauli Plein, luându‑şi câte o bere mică în fiecare bar apoi se întoarse în Schiperstraat şi o luă de la capăt. Fetele îl credeau nehotărât în căutarea unei femei. Clienţii masculini nu‑l băgau deloc în seamă pentru că erau şi ei într‑o permanentă mişcare. Vreo doi barmani, la a treia vizită, dădură din cap şi se hliziră la el.

— Iar te‑ai întors, n‑ai noroc?

Aveau dreptate, dar într‑un sens cu totul diferit. N‑avusese nici un noroc şi în zori se înapoie la Sam, care îl aştepta în ma­şină. Era pe jumătate adormită şi avea motorul pornit ca să se încălzească.

— Şi acum ce facem? îl întrebă ea în timp ce se întorceau la hotel.

— Mîncăm, dormim şi la noapte o luăm de la capăt, o lă­muri el.

Sam fu deosebit de senzuală în dimineaţa pe care şi‑o petrecură în pat, gân­dindu‑se că poate Quinn fusese ispitit de fetele care îşi etalau nurii în Schipper­straat. Chiar dacă nu fusese, Quinn n‑avea nici un motiv s‑o dezamăgească.

În aceeaşi zi, Peter Cobb se întâlnea cu Cyrus Miller, la cere­rea lui, la ulti­mul etaj al Clădirii Pan‑Global.

— Vreau să ies, îl anunţă el cu un ton categoric. Ce s‑a pe­trecut cu băiatul ăsta este de‑a dreptul înfiorător. Asociaţii mei sunt şi ei de aceeaşi părere. Cyrus, ai promis că n‑o să se ajungă niciodată la asta. Ai spus că simpla răpire e suficientă ca să... schimbe lucrurile. Nu ne‑a trecut nici o clipă prin minte că băiatul o să moară. Dar ce i‑au făcut animalele astea... e ori­bil... e imoral...

Miller se ridică de la birou şi îl fulgeră cu privirea pe bărba­tul mai tânăr.

— Nu‑mi mai ţine mie predici despre moralitate, băiete. Să nu te mai prind că faci aşa ceva. Nici eu n‑am vrut să se întâmple cum s‑a întâmplat, dar am ştiut cu toţii că s‑ar putea să fim obligaţi la asta. Chiar şi tu, Peter Cobb, martor mi‑e Dumnezeu chiar şi tu. Şi aşa a trebuit să fie. Spre deosebire de tine, eu m‑am rugat Lui ca să mă îndrume; spre deosebire de tine, eu mi‑am petrecut nopţi întregi rugându‑mă în genunchi pentru tânărul ăsta. Şi Domnul mi‑a dat răspunsul, amice; şi Domnul a grăit: Mai bine să fie sacrificat mielul acesta tânăr, decât să piară toată turma. Nu vorbim aici numai de un singur om, Cobb. E vorba de securitate, de supravieţuire, de chiar viaţa poporului ameri­can. Şi Domnul mi‑a grăit ce trebuie să fie trebuie să fie. Co­munistul ăsta de la Washington trebuie doborât înainte să dis­trugă templul Domnului, templul care este toată ţara asta a noastră. Întoarce‑te la fabrica ta, Peter Cobb. Du‑te înapoi ca să transformi plugurile în săbiile de care avem nevoie ca să ne apărăm naţiu­nea şi sâ‑i distrugem pe antihriştii de la Moscova. Şi ţine‑ţi gura, domnule. Nu‑mi mai vorbi mie de moralitate pentru că aceasta este lucrarea Domnului şi El mi‑a grăit.

Peter Cobb se întoarse la fabrica sa complet zdruncinat.

***

Mihail Sergheevici Gorbaciov avea şi el o confruntare foarte serioasă în ziua aceea. Din nou, toată masa de conferinţe, lungă cât întreaga cameră, era plină de ziare occidentale care prezentau tărăşenia în poze şi titluri cu litere de‑o şchioa­pă. Nu avea nevoie de traducere decât pentru acestea din urmă. Ministerul de Externe i le prinsese cu agrafe de fie­care ziar.

Pe birou se mai afla şi un maldăr de rapoarte care n‑aveau nevoie de nici o traducere. Erau în limba rusă, de la toţi amba­sadorii din lume, de la consulii generali şi de la proprii cores­pondenţi de presă ai URSS. Până şi în sateliţii est‑europeni fuse­seră organizate demonstraţii anti‑sovietice. Moscova continua să nege cu toată sinceritatea, şi totuşi...

În calitatea sa de etnic rus şi de aparatcik de partid cu vechi state de ser­viciu, Gorbaciov nu era deloc un novice în realpolitik. Cunoştea foarte bine tactica dezinformării; nu‑şi înfiinţase Kremlinul un întreg departament dedicat acesteia? Numai în ca­drul KGB‑ului nu exista oare un directorat întreg care se ocupa de semănarea sentimentelor anti‑occidentale prin plasarea unor minciuni bine ticluite şi a unor jumătăţi de adevăr şi mai devas­tatoare? Dar actul de dez­informare de care era vorba acum era de‑a dreptul incredibil.

Îl aştepta pe cel pe care‑l convocase cu mare nerăbdare. Era aproape de miezul nopţii şi fusese obligat să renunţe la vânătoarea de raţe programată pentru sfârşitul săptămânii pe lacurile nordice şi la picanta mâncare georgiană, una din cele două mari pasiuni ale sale.

Omul aşteptat veni de‑abia după miezul nopţii.

Mai mult decât oricine altcineva, secretarul general al URSS nu trebuie să se aştepte ca preşedintele KGB‑ului să fie un individ plin de căldură şi de afecţi­une. Dar pe chipul general‑colonelului Vladimir Kriucikov se citea un aer de cru­zime rece pe care Gorbaciov îl găsea întru totul detestabil.

E adevărat că îl promovase chiar el din postul de prim‑adjunct al preşedin­telui când îl înlăturase pe Scebrikov, în urmă cu trei ani. Dar n‑avusese de ales. Trebuia să‑i ia locul unul dintre cei patru adjuncţi şi pregătirea juridică a lui Kriucikov îl impre­sionase în suficient de mare măsură ca să‑i ofere această func­ţie. De atunci, însă, începuse să aibă mari rezerve.

Recunoştea că poate fusese prea dominat de dorinţa de a transforma Uniu­nea Sovietică într‑un „stat socialist bazat pe le­galitate", în care legea să fie supre­mă, concepţie pe care Kremli­nul o considerase înaintea lui burgheză. Fusese o perioadă ex­trem de frenetică în acele prime zile ale lunii octombrie când convoca­se o bruscă adunare generală a Comitetului Central pentru a‑şi inaugura propria Noapte a cuţitelor lungi împotriva oponenţilor. Poate că în graba sa îi scăpaseră unele lucruri. Printre care şi biografia lui Kriucikov.

Kriucikov activase în Procuratura Publică a lui Stalin, func­ţie cu totul nepo­trivită celor slabi din fire, şi participase la săl­batica represiune a revoltei din Un­garia din 1956, ajungând la KGB în 1967. Se cunoscuse cu Andropov în Ungaria, cel care avea să fie şeful KGB‑ului vreme de 15 ani. Andropov îl desem­nase pe Scebrikov drept succesorul său, iar Scebrikov îl alesese pe Kriucikov ca să con­du­că ramura de spionaj extern, Primul directorat superior. Poate că el, secretarul general, subestimase vechile devotamente.

Îşi ridică privirea spre fruntea pleşuvă, ochii îngheţaţi, favo­riţii încărunţiţi şi gura posomorâtă, cu colţurile lăsate. Şi îşi dădu seama că acest om ar fi putut, la urma urmelor, să‑i fie adversar.