Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

De‑o parte şi de cealaltă a drumului se aflau oamenii din Nantucket, tăcuţi şi cu capul descoperit. Erau negustorii care vindeau familiei peşte, carne, ouă şi legume; proprietarii care îi serveau în cele câteva localuri cu hrană bună de pe insulă. Mai erau şi chipurile arse de soare ale bătrânilor pescari care, cu vreme în urmă, îl trăseseră de păr pe copilul din New Haven şi‑l învăţaseră să înoate, să se scufunde şi să pescuiască sau îl duseseră la cules de scoici dincolo de Farul Sankaty.

Îngrijitorul şi gădinarul stăteau plângând la colţul dintre stră­zile Fair şi Principală, ca să‑i arunce o ultimă privire băiatului care învăţase să alerge pe plajele acelea tari, spălate de flux, de la Coatue până la Marele Punct şi înapoi până la Plaja Stasconset. Dar victimele bombelor nu sunt pentru ochii celor vii şi si­criul era sigilat.

La Prospect Hill au cotit‑o spre jumătatea protestantă a ci­mitirului, trecând pe lângă mormintele vechi de sute de ani ale celor care vânau balene în micile lor ambarcaţiuni sau sculptau incrustaţii pe lămpile de gaz în timpul lungilor nopţi de iarnă. Ajunseră la mormântul care fusese pregătit.

Oamenii se înşirau în spate şi umpleau tot terenul, rând după rând, şi în locul acela înalt şi deschis vântul care se năpus­tea peste Sound şi peste oraş îi trăgea de păr şi de basmale. Nici un magazin nu era deschis în ziua aceea, nici un garaj, nici un bar. Nu ateriza nici un avion, nu ancora nici un feribot. Pasto­rul începu să intoneze cuvintele străvechi şi glasul îi era purtat de vânt până departe.

În văzduhul de deasupra, un şoim rotitor singuratic, plutind înspre Arctica precum un fulg de nea spulberat, se uită în jos, văzu fiecare amănunt cu ochiul său incredibil şi unicul ţipăt, de suflet pierdut, fu adus în jos de vânt.

Ploaia, care contenise de la încetarea slujbei din biserică, se porni din nou în rafale. Velele strânse de pe Moara Veche scârţâiau. Cei veniţi de la Washington tremurau şi îşi strângeau mai bine pe ei paltoanele groase. Preşedintele stătea imobil şi se uita la ce mai rămăsese din fiul lui fără să simtă nici frigul, nici ploaia.

La un metru de el stătea Prima Doamnă. Pe chipul ei ploaia se amesteca cu şiroaiele de lacrimi. Când predicatorul ajunse la „Reînviere şi viaţă" începu să se clatine, gata să se prăbuşească.

Lângă ea, un agent al serviciului secret, cu haina desfăcută ca să poată ajunge mai repede la arma de sub braţul stâng, cu o alură şi statură de fundaş, uită de tot protocolul şi instrucţia primită şi o luă pe după umeri cu braţul drept. Ea se sprijini de el, plângând cu chipul îngropat în haina lui udă.

John Cormack stătea singur, izolat în durerea din care era incapabil să iasă, ca o stâncă.

Un fotograf, mai isteţ decât ceilalţi, luă o scară dintr‑o curte aflată la un sfert de milă depărtare şi se urcă pe moara veche de lemn de la intersecţia stră­zilor South Prospect şi South Mill. Până să apuce să‑l vadă cineva, folosindu‑se de teleobiectivul aparatului şi de lumina unui singur mănunchi de raze iernatice care străbăteau printre nori, îi făcu o poză pe deasupra capete­lor mulţimii adu­na­te la marginea mormântului.

Era o poză care avea să facă înconjurul Americii şi al între­gii lumi. Prezenta chipul lui John Cormack aşa cum nu‑l mai văzuse nimeni niciodată: un om bă­trân, un om îmbătrânit mai mult decât vârsta, bolnav, obosit, secătuit. Un om care nu mai era în stare de nimic, un om gata să se retragă.

La intrarea în cimitir, familia Cormack zăbovi în timp ce restul participan­ţilor la înmormântare treceau pe lângă ei. Pre­şedintele dădea din cap de parcă ar fi înţeles şi strângea mâinile oficial.

După cei câţiva apropiaţi din familie, veneau prietenii şi co­legii cei mai in­timi, conduşi de vicepreşedinte şi cei şase membri ai Cabinetului care constitu­iau baza comitetului ce încerca să se ocupe de criză în locul lui. Cu patru dintre ei Odell, Reed, Danaldson şi Walters era împreună de foarte multă vreme.

Michael Odell se opri, într‑o încercare de a găsi ceva de spus, scutură din cap şi se întoarse să plece. Ploaia i se scurgea pe capul plecat, lipindu‑i părul cărunt de ţeastă.

Diplomaţia atât de precisă a lui Jim Donaldson era şi ea la fel de dezarmată de emoţie; nici el nu putea decât să se uite cu simpatie mută la prietenul său, să‑i scuture mâna uscată şi moale şi să treacă mai departe.

Bill Walters, procurorul general, îşi ascundea ce simţea în spatele unei atitudini oficiale. Murmură: „Domnule Preşedinte, condoleanţele mele. Regret, domnule."

Morton Stannard, bancherul din New York strămutat la Pentagon era cel mai în vârstă dintre ei. Mai participase la multe înmormântări, ale unor prieteni şi colegi, dar nici una nu era ca cea de faţă. Se pregătea să spună ceva conven­ţional dar nu reuşi decât să îngaime: „Dumnezeule, îmi pare atât de rău, John."

Brad Johnson, universitarul de culoare, consilier pentru se­curitatea naţională, clătină doar din cap parcă înspăimântat.

Hubert Reed de la Finanţe îi surprinse pe toţi cei prezenţi în apropierea familiei Cormack. Nu era un om demonstrativ, prea timid pentru manifestări deschise de afecţiune, un celibatar care nu simţise niciodată nevoia unei neveste sau a unor copii. Dar se uită fix la John Cormack prin lentilele ude, îi întinse mâna şi apoi se întinse spontan să‑şi îmbrăţişeze prietenul vechi cu amândouă braţele. Parcă surprins de propria sa impulsivitate, se întoarse şi o porni grăbit spre ceilalţi care se urcau deja în maşi­nile ce‑i aşteptau să‑i ducă la aeroport.

Ploaia se linişti iar şi doi bărbaţi voinici începură să arunce lopeţi de pă­mânt umed în groapă. Se isprăvise.

Quinn studie orarul feriboturilor care mergeau de la Dover la Ostende şi descoperi că îl pierduseră deja pe ultimul din ziua aceea. Îşi petrecură noaptea la un hotel liniştit şi a doua zi lu­ară trenul de dimineaţă de la Charing Cross.

Traversarea fu lipsită de peripeţii şi către sfârşitul dimineţii Quinn îşi şi în­chiriase un Ford albastru de dimensiuni mijlocii de la o agenţie locală de închiri­eri. Se îndreptau acum spre ve­chiul port flamand care se ocupa de comerţul de pe Schelde încă dinaintea lui Columb.

Belgia e străbătută de un sistem foarte modern de autostrăzi de prima clasă; distanţele sunt scurte iar durata călătoriei şi mai redusă. Quinn alese E.5 care ieşea din Ostende pe la est, trecu pe la sud de Bruges şi Ghent şi o luă apoi spre nord‑est pe E.3 care ducea drept în centrul Antwerpului, unde ajunse la timp pentru o masă de prânz ceva mai târzie.

Europa era un teritoriu necunoscut pentru Sam; Quinn pă­rea familiarizat cu locurile pe unde mergea. Îl auzise vorbind de câteva ori într‑o franceză fluentă şi rapidă în cele câteva ceasuri de când intraseră în această ţară. Ceea ce nu ştia însă era că de fiecare dată, înainte de a se lansa în această limbă, Quinn în­treba dacă flamandul avea ceva împotriva francezei. De obicei, flamanzii vorbesc puţin franceza, dar le place să fie mai întâi în­trebaţi. Doar cât să stabilească faptul că nu sunt valoni.

Parcară maşina, se instalară într‑un mic hotel de pe Italie Lei şi merseră să mănânce după colţ, Ia unul din nenumăratele restaurante de pe ambele părţi ale străzii De Keyser Lei.

— Ce cauţi exact? întrebă Sam în timp ce mâncau.

— Un bărbat, îi răspunse Quinn.

— Ce fel de bărbat?

— O să aflu când o să‑l văd.