Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

După masă, Quinn se consultă în franceză cu un şofer de taxi şi o luară din loc. Se opri la un magazin cu obiecte de artă, cumpără două articole, achiziţiona o hartă a oraşului de la un chioşc de pe trotuar şi mai avu o parlamentare cu şoferul. Sam auzi cuvintele Falcon Rui şi apoi Schipperstraat. Şoferul se rânji puţin la ea în vreme ce Quinn îi plătea cursa.

Falcon Rui se dovedi a fi o stradă înclinată cu mai multe magazine de haine ieftine, printre altele. De la unul din ele Quinn cumpără o flanelă de marinar, o pereche de pantofi de pânză şi nişte cizme grosolane. Le îndesă pe toate într‑un sac de pânză şi porniră spre Schipperstraat. Pe deasupra acoperişurilor, Sam vedea vârfurile macaralelor uriaşe care indicau apropierea docurilor.

Quinn ieşi de pe Falcon Rui şi o luă pe un labirint de străzi înguste şi pră­pă­dite care păreau să alcătuiască un întreg cartier de case vechi şi sărăcăcioase între Falcon Rui şi fluviul Schelde. Trecură pe lângă nişte oameni cu înfăţişare aspră care, după cum arătau, păreau să fie marinari comerciali. În stânga lui Sam era o vitrină iluminată din sticlă turnată. Aruncă o privire înăuntru. O tânără robustă, cu o pereche de chiloţi strâmţi şi un sutien pe ea, stătea într‑un fotoliu.

— Iisuse, Quinn, ăsta‑i cartierul felinarelor roşii, protestă ea.

— Ştiu, îi răspunse el. Eu i‑am cerut şoferului să ne aducă aici.

Quinn continuă să meargă, uitându‑se la firmele de deasupra magazinelor. În afară de barurile şi vitrinele luminate în care stăteau curvele fâcând semne îmbietoare, alte magazine nu prea se vedeau. Dar găsi trei dintre acelea pe care le căuta, toate pe o rază de două sute de metri.

— Specialişti în tatuaje? se interesă ea.

— Docuri, îi răspunse el cu simplitate. Docurile înseamnă marinari; marina­rii înseamnă tatuaje. Mai înseamnă şi baruri şi fete şi scursorile care trăiesc de pe urma lor. O să ne întoarcem diseară.

La ora stabilită, senatorul se ridică din sala Senatului şi o porni spre tribu­nă. A doua zi după înmormântarea lui Simon Cormack, ambele camere ale Con­gresului îşi manifestară încă o dată indignarea şi repulsia faţă de cele petrecute cu trei săptămâni în urmă pe drumul singuratic de ţară din îndepărtata An­glie.

Rînd pe rind, vorbitorii cerură să se acţioneze energic pentru a‑i depista pe vinovaţi şi a‑i aduce în faţa justiţiei, cu orice preţ. Preşedintele pro‑Cormack al Senatului bătu cu ciocănelul.

— Senatorul cu primul mandat de Oklahoma are cuvântul.

Bennett Hapgood n‑avea reputaţia de bun vorbitor în cadrul Senatului. Sesiunea ar fi avut prea puţini participanţi dacă nu ar fi fost vorba de problema la ordinea zilei. Nu îşi închipuia nimeni că senatorul de Oklahoma ar mai fi avut prea multe de adăugat. Se înşelau. Acesta începu cu obişnuitele cuvinte de condoleanţe pentru Preşedinte, revolta faţă de cele întâmplate şi dorinţa ca cei vinovaţi să fie traduşi în faţa justiţiei. Făcu apoi o pauză, gândindu‑se la ceea ce avea să spună în continuare. Ştia că era riscant, un risc al dracului de mare. I se spusese lui ce i se spusese, dar n‑avea nici o dovadă. Dacă greşea, cole­gii sena­tori aveau să‑l considere un alt pisălog care foloseşte vorbele mari fără nici o bază serioasă. Dar ştia că trebuia să continue pentru că altfel şi‑ar fi pierdut sprijinul proaspătului şi foarte impresionantului susţinător financiar.

— Dar poate că nu trebuie să ne uităm prea departe ca să‑i descoperim pe cei vinovaţi de acest act duşmănos.

Rumoarea din cameră încetă. Cei din coridor, gata să plece, se opriră şi se întoarseră înapoi.

— Vreau să pun doar o singură întrebare. Nu e oare adevă­rat că bomba care l‑a ucis pe tânărul acesta, unicul fiu al Preşe­dintelui nostru, a fost concepută, fabricată şi asamblată în în­tregime de Uniunea Sovietică şi că acest lucru se poate dovedi? Nu provenea dispozitivul respectiv din Rusia?

Demagogia înnăscută poate că l‑ar fi dus mai departe. Dar scena se dezin­tegră în vacarm şi confuzie. Peste zece minute, presa transmitea naţiunii între­barea pe care o pusese. Timp de două ceasuri, administraţia dădu din colţ în colţ. Apoi fu obli­gată să recunoască afirmaţiile făcute de doctorul Barnard în ra­portul său.

Până la căderea nopţii, toată ura de moarte împotriva cuiva necunoscut, care îi cuprinsese pe cei de la Nantucket cu o zi în urmă ca un torent bubuitor, avea să‑şi găsească o ţintă precisă. Mulţimi adunate spontan atacară şi distruse­ră biroul liniei ae­riene sovietice Aeroflot de pe Fifth Avenue numărul 630 din New York înainte ca poliţia să apuce să facă un cordon de apă­rare în jurul ei. Perso­na­lul cuprins de panică se refugie la cele­lalte etaje, retrăgându‑se din faţa mulţi­mii dezlănţuite doar pen­tru a fi respinşi de funcţionarii de la etajele de deasupra. Scă­pară, împreună cu ceilalţi ocupanţi ai clădirii, cu ajutorul De­partamentului Pompierilor, sosiţi când fuseseră incendiate eta­jele ocupate de Aeroflot ca să evacueze întreaga clădire.

Departamentul Pompierilor îşi postă la ţanc forţele pe lângă misiunea sovie­tică de pe lângă Naţiunile Unite din East Street 136. O gloată de new‑yorkezi furioşi încercă să‑şi croiască drum cu forţa în strada înconjurată de cordoane; din fericire pentru ruşi, liniile în uniformă albastră au rezistat asaltului. Poliţia New Yorkului se trezi angajată într‑o luptă cu o mulţime hotărâtă să facă ceva, faţă de care mulţi dintre poliţişti nutreau simpatie în inima lor.

La Washington era la fel. Poliţia capitalei apucă să îi averti­zeze şi să interzi­că accesul atât la ambasada, cât şi la consulatul sovietic din Phelps Place. Tele­foanele frenetice ale ambasadoru­lui sovietic au fost primite la Departamentul de Stat cu asigura­rea că raportul britanic era încă în cercetare şi că exista posibi­litatea să se dovedească eronat.

— Dorim să vedem raportul acesta, insistă ambasadorul Iermakov. E o min­ciună. Vă spun categoric. E o minciună.

Agenţile Tass şi Novosti, împreună cu toate ambasadele so­vietice din lume, dădură publicităţii seara târziu un comunicat prin care negau categoric descope­ririle din raportul Barnard şi acuzau Londra şi Washingtonul de calomnie per­versă şi delibe­rată.

— Cum dracului a transpirat? întebă Michael Odell. Cum dracului a auzit individul ăsta Hapgood despre el?

Nu exista nici un răspuns. Nici o organizaţie importantă, ca să nu mai vorbim de un guvern, nu poate exista fără o armată de secretare, stenografe, funcţionari, curieri şi oricare dintre ei poate să dezvăluie un document secret.

— Un lucru e sigur, reflectă Stannard de la Apărare. După chestia asta Tratatul Nantucket e mort ca o mumie. Trebuie să ne reviziuim bugetul apărării pornind de la premisa că nu se va face nici o reducere, că nu vor exista nici un fel de limite.

Quinn începu să cerceteze barurile din labirintul de străzi în­guste care porneau din Schipperstraat. Se înfiinţă acolo pe la ora zece seara şi rămase până acestea se închiseră în zori, un marinar zdravăn, pe jumătate beat, care vorbea confuz franceza şi, în bar după bar, dădea peste cap câte un ţap de bere. Afară era frig şi prostituatele sumar îmbrăcate dârdâiau pe lângă radia­toarele electrice din vitrine. Uneori, după ce‑şi terminau tura, îşi trăgeau câte o haină pe ele şi plecau pe trotuar spre câte unul din barurile în care îşi luau ceva de băut şi îşi făceau schimbul curent de glume deocheate cu barmanul şi obişnuiţii localului.