Frederick Forsyth: The Negotiator. Negociatorul

Nu există practic nici o modalitate ca sursele alternative de energie să poată sau să vrea să se salveze la timp. În următoa­rele trei decade pentru Lumea Liberă se va pune problema pe­trolului sau a decesului economic.

Poziţia americană se îndreaptă rapid spre catastrofă. În pe­rioada în care ţările care controlează OPEC‑ul au ridicat preţul ţiţeiului de la doi dolari la patruzeci de dolari barilul, guvernul SUA a avut discernământul de a oferi industriei noastre petro­liere toate stimulentele pentru explorarea, descoperirea, extrage­rea şi rafinarea la maximum posibil a resurselor interne. De la autodistrugerea OPEC‑ului şi majorarea producţiei saudite din 1985, Washingtonul s‑a scăldat în petrolul menţinut ieftin în mod artificial din Orientul Mijlociu, lăsând industria internă să se ofilească. Această miopie urmează să dea rezultate înspăi­mântătoare.

Răspunsul Americii la ieftinirea petrolului a fost majorarea cererii, creşterea importurilor de ţiţei şi produse petroliere şi restrângerea producţiei interne, reducerea explorării, închiderea pe scară largă a rafinăriilor şi o criză a şomajului mai gravă decât în 1932. Chiar dacă am începe un program masiv acum, cu investiţii uriaşe şi stimulente federale majore, e nevoie de zece ani pentru a reconstitui baza de mână de lucru calificată, a mo­biliza instalaţiile şi utilajele şi a depune toate eforturile necesare pentru a reduce dependenţa noastră de Orientul Mijlociu, în prezent totală, la proporţii acceptabile. Până în prezent nu există nici un indiciu că Washingtonul ar intenţiona să încura­jeze o astfel de renaştere a producţiei americane de petrol.

Şi acesta, din trei motive toate greşite.

a. Noul petrol american ar costa 20 de dolari barilul pentru a fi descoperit, pe când petrolul saudit/kuwaitian costă 10Ż15 cenţi pentru a fi produs şi 16 dolari barilul ca să‑l cumpărăm. Se presupune că această situaţie va putea continua la nesfârşit. Ei bine, nu.

b. Se presupune că arabii, mai ales saudiţii, vor continua să achiziţioneze cantităţi astronomice de armament, tehnologie, mărfuri şi servicii americane pentru propria lor infrastructură socială şi de apărare, continuând să‑şi recicleze petrodolarii cu noi. Ceea ce nu se va întâmpla. Infrastructura lor este practic rea­lizată, nici nu mai ştiu pe ce să‑şi cheltuiască dolarii, iar recen­tele tranzacţii (din 1986 şi 1988) cu britanicii pentru avioane de vânătoare Tornado ne‑au trecut pe locul al doilea ca furnizori de armament.

c. Se presupune că monarhii care condus regatele şi sultana­tele din Orientul Mijlociu ar fi nişte alianţi de nădejde şi devo­taţi care nu se vor întoarce niciodată împotriva noastră, ridi­când din nou preţul petrolului, şi că aceştia au să rămână la pu­tere în vecii vecilor. Şantajul evident la care au supus America din 1973 până în 1985 demonstrează cu prisosinţă ceea ce gândesc; şi într‑o zonă atât de instabilă cum este Orientul Mijlociu orice regim poate să se prăbuşească în mai puţin de o săptămână.

Cyrus Miller se uită plin de ură la hârtiile din faţa lui. Nu‑i plăcea deloc ceea ce citea dar ştia că este întru totul adevărat. Ca producător şi rafinator de ţiţei intern, suferise enorm în ulti­mii patru ani şi nici un fel de presiuni făcute de industria petro­lieră nu izbutiseră să convingă Congresul de la Washington să ofere concesiuni petrolifere în Rezervaţia Naturală Naţională Arctică din Alaska, zona cu cele mai promiţătoare perspective pentru descoperirea unor noi rezerve petrolifere. Miller ura de moarte Washingtonul.

Aruncă o privire la ceasul de la mână. Apăsă pe un buton de pe masa de comandă şi în partea opusă a încăperii un panou din lemn de tek se dădu fără zgomot în lături, lăsând să iasă la iveală un ecran de televiziune de 65 cm. Miller alese canalul de ştiri CNN şi prinse reportajul zilei.

Avionul prezidenţial se afla deasupra zonei de aterizare de la Baza Andrews de lângă Washington. Rămase parcă suspendat în văzduh până când trenul descoperi pista care îl aştepta şi apoi ateriză pe teritoriul american. În timp ce încetinea şi se întorcea rulând pe pistă spre clădirea aeroportului, imaginea fu înlocuită de chipul comentatorului care relată din nou cu rapiditate despre discursul prezidenţial dinaintea plecării de la Moscova care avusese loc cu douăsprezece ore în urmă.

Ca un fel de dovadă a celor spuse de comentator, echipa de producţie a CNN‑ului reluă pe ecran, în cele zece minute ră­mase până la oprirea avionului, discursul pe care Preşedintele Cormack îl ţinuse în limba rusă, subtitrat în engleză, prezentând imaginile miliţienilor şi lucrătorilor care aclamau entuzias­maţi precum şi pe cea a lui Mihail Gorbaciov îmbrăţişându‑l pe lide­rul american într‑o emoţionantă strângere frăţească. Cyrus Mil­ler nici nu clipi din ochii săi cenuşii ca pâcla, ascunzând până şi în intimitatea cabinetului său ura de moarte pe care o nutrea faţă de patricianul din Noua Anglie care câştigase în mod atât de surprinzător. În urmă cu douăsprezece luni, alegerile şi fotoliul de preşedinte şi care acum se îndrepta spre o destindere cu ruşii pe care nu o cutezase nici măcar Reagan. Când Preşedintele Cormack îşi făcu apariţia în uşa avionului numărul unu al for­ţelor aeriene şi începură să se audă strigătele de „Trăiască Şe­ful", Miller apăsă plin de dispreţ pe butonul închis.

— Împuţitul naibii de iubitor al roşiilor, mormăi el şi se în­toarse la raportul lui Dixon.

De fapt termenul de douăzeci de ani pentru epuizarea petro­lului în toate ţările cu excepţia a zece dintre cele patruzeci şi una de ţări producătoare din lume este lipsit de temei. Majoră­rile de preţuri vor începe în zece ani sau chiar mai puţin. Un ra­port recent al Universităţii Harvard prevede un preţ de peste 50 de dolari pe baril (în dolari 1989) înainte de 1999, comparativ cu 16 dolari pe baril cât este astăzi. Raportul a fost suprimat, dar păcătuia oricum prin prea mult optimism. Perspectiva efec­tului unor asemenea preţuri asupra publicului american este catastrofală. Ce vor face americanii când li se va cere să plătească 2 dolari pe galonul de benzină? Cum vor reacţiona fermierii când li se va aduce la cunoştinţă că nu vor mai putea să‑şi hră­nească vitele, să‑şi strângă recolta şi nici măcar să îşi încălzească locuinţa în timpul iernii? Aici suntem confruntaţi cu o adevă­rată revoluţie socială.

Chiar dacă Washingtonul ar autoriza o revitalizare masivă a acţiunii de producere, a petrolului pe plan intern, nu avem re­zerve decât pentru cinci ani la nivelurile de consum existente. Europa se află într‑o poziţie şi mai precară, în afară de minus­cula Norvegie (una dintre cele zece ţări cu rezerve mai mari de treizeci de ani, dar care are o producţie foarte redusă din plat­formele marine). Europa are rezerve doar pentru trei ani. Ţările din Bazinul Pacificului se bazează în întregime pe petrol de im­port şi au uriaşe rezerve de surplusuri valutare. Rezultatul? Lăsând deoparte Mexicul, Venezuela şi Libia, ne vom îndrepta cu toţi spre aceeaşi sursă de aprovizionare: cele şase ţări producă­toare din Orientul Mijlociu.

Iranul, Irakul, Abu Dhabi şi Zona Neutră au ţiţei, dar două sunt mai mari decât toate celelalte opt laolaltă: Arabia Saudită şi vecinul ei, Kuwaitul iar Arabia Saudită va fi factorul cheie în OPEC. Producând în prezent 170 de miliarde de barili pe an, ceea ce reprezintă 25% din producţia mondială de ţiţei, în zece ani va ajunge la 50%, pe măsură ce celelalte treizeci şi una îşi vor epuiza pe rând rezervele, şi, cu rezervele ei de peste o sută de ani, Arabia Saudită va controla preţul mondial al ţiţeiului şi, implicit. America.