Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

SUMAR

Aşadar nu e vorba de faptul că planeta este destinată să rămână fără ţiţei în ur­mătorii douăzeci sau treizeci de ani; ci că Uniunea Sovietică va rămâne fără ţiţei în următorii şapte sau opt. Motivul se găseşte în tabelul de Rezerve Demonstrate, expus anterior în raport, şi mai ales în coloana de cifre numite proporţia R/P. Proporţia de rezerve faţă de producţie se calculează luând producţia anuală a unei ţări producătoare de ţiţei şi împărţind această cifră la re­zervele cunoscute ale ţării respective, de obicei exprimate în mi­liarde de barili.

Cifrele de la sfârşitul anului 1985 cifrele occidentale, din nefericire, pentru că trebuie să ne bazăm în continuare pe infor­maţiile occidentale ca să aflăm ce se întâmplă în Siberia, în ciuda contactelor mele intime cu industria petrolieră arată că în anul respectiv am produs 61 de miliarde de barili de ţiţei, ceea ce ne oferă 14 ani de rezerve extractabile presupunând că producţia va rămâne la aceeaşi cifră pe tot parcursul acestei perioade. Dar asta înseamnă să fim optimişti deoarece producţia noastră şi, aşadar, utilizarea rezervelor a fost obligată să crească de la data aceea. Astăzi rezervele noastre se află între şapte şi opt ani.

Motivul pentru această creştere a cererii îl găsim în două do­menii. Unul îl reprezintă majorarea producţiei industriale, mai ales în domeniul bunurilor de larg consum, cerută de Politbiro de la introducerea noilor reforme economice; celălalt îl consti­tuie ineficienţa acestor industrii mari consumatoare de combus­tibil, nu numai a celor tradiţionale, ci chiar şi a celor mai noi. Industria noastră manufacturieră este per total extrem de inefi­cientă energetic şi în multe domenii utilizarea unor utilaje înve­chite are un efect suplimentar. De exemplu, un automobil ru­sesc cântăreşte de trei ori mai mult decât echivalentul lui ameri­can nu, aşa cum s‑a publicat, din cauza iernilor aspre, ci de­oarece oţelăriile noastre nu pot produce folii de metal de di­mensiuni suficient de fine. În acest fel, pentru fabricarea unei maşini este nevoie de mai multă energie electrică produsă din petrol decât în Occident, iar aceasta foloseşte mai multă benzină atunci când e la drum.

ALTERNATIVE

Reactoarele nucleare produceau 11% din electricitate în URSS iar planificatorii noştri au considerat că centralele nucleare au să producă 20% sau chiar mai mult până în anul 2000. Până la Cernobâl. Din ne­fericire, 40% din capacitatea nucleară era generată de centrale de tip Cernobâl. De atunci, majoritatea au fost închise pentru „modificări" este extrem de puţin probabil că au să mai fie practic deschise din nou iar altora, care erau programate să fie construite, le‑a fost retrasă autorizaţia. În consecinţă, pro­ducţia noastră nucleară, în procente, în loc să dubleze cifra, a scăzut la 7% şi continuă să se reducă.

Avem cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, dar problema este că aceste gaze sunt amplasate mai ales în extremitatea Siberiei şi nu este suficient să le scoţi pur şi simplu din pământ. Avem nevoie, şi nu există, de o vastă infrastructură de conducte şi reţele ca să le aducem din Siberia în oraşe, fabrici şi staţiuni generatoare.

Vă mai aduceţi poate aminte că la începutul anilor '70, când, după războiul Yom Kippur, preţurile ţiţeiului au crescut astro­nomic, ne‑am oferit să aprovizionăm pe termen lung Europa Occidentală cu gaze naturale pe care să le transportăm prin conductă. Aceasta ne‑ar fi permis să realizăm reţeaua de distri­buire de care aveam nevoie pentru că europenii erau dispuşi să ne finanţeze. Dar întrucât America nu se număra printre benefi­ciari, SUA au ucis această iniţiativă ameninţând cu o gamă largă de sancţiuni pe oricine ar fi cooperat cu noi şi astfel proiectul a sucombat. Acum, de când cu aşa‑zisul „dezgheţ", probabil că o astfel de schemă ar fi acceptabilă din punct de vedere politic, dar în momentul de faţă preţurile petrolului sunt atât de scăzute în occident, încât gazele noastre nu le sunt câtuşi de puţin nece­sare. Iar când epuizarea globală a petrolului va fi ridicat iarăşi preţurile occidentale la un nivel la care gazele noastre să poată intra în competiţie, va fi deja mult prea târziu pentru URSS.

Astfel că nici una dintre alternativele posibile nu va putea să fie pusă în practică. Energia nucleară şi gazele naturale n‑au cum să ne fie de ajutor. Majoritatea covârşitoare a industriilor noastre precum şi ale partenerilor care se bazează pe noi pentru energia electrică sunt indisolubil legate de combustibili şi stocuri de alimentare pe bază de petrol.

ALIAŢII

O scurtă paranteză pentru a ne referi la aliaţii noştri din Europa Centrală, sta­tele pe care propagandiştii occidentali le denumesc „sateliţii" noştri. Cu toate că producţia lor comună mai ales din mica zonă românească de la Ploieşti se ridică la două miliarde de barili pe an, aceasta nu reprezintă decât o picătură în ocean faţă de necesarul lor. Faptul că restul le vine de la noi constituie una din legăturile care le menţin în tabăra noastră. E adevărat că pentru a mai uşura presiunea asupra noastră am încurajat unele tranzacţii barter între ele şi Orientul Mijlociu. Dar dacă ar fi să ajungă vreodată la o independenţă totală faţă de noi în privinţa petrolului, şi astfel în dependenţă faţă de Occident, nu va fi, desigur, decât o chestiune de timp, şi încă foarte scurt, până când Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi chiar şi România vor luneca în ghearele taberei capitaliste. Ca să nu mai vorbim de Cuba.

CONCLUZIE...

Mareşalul Kozlov îşi ridică privirea ca să se uite la ceasul de pe perete. Ceremonia de la aeroport era aproape de a începe. Mareşalul preferase să nu participe. N‑avea nici un chef să facă sluj în faţa americanilor. Se întinse, se ridică de la birou şi se duse din nou la fereastră, luând cu sine raportul lui Kaminski asupra petrolului. Purta încă menţiunea Strict Secret şi Kozlov ştia de‑acum că trebuia să continue să o poarte şi pe mai de­parte. Era mult prea exploziv ca să poată fi plimbat prin clădi­rea Statului Major Central.

Nu cu multă vreme în urmă orice ofiţer de stat major care ar fi scris atât de candid precum Kaminski şi‑ar fi măsurat ca­riera în microni, iar Ivan Kozlov, oricât era el de tradiţionalist, nu pedepsise niciodată sinceritatea. Era cam singurul lucru pe care îl aprecia la Secretarul General; chiar dacă nu putea să su­fere ideile lui novatoare de a oferi televizoare ţăranilor şi maşini de spălat gospodinelor, trebuia să admită că puteai să‑i spui lui Mihail Gorbaciov tot ce‑ţi trecea prin cap fără să te trezeşti cu un bilet fără întoarcere la Iakuţk.

Pentru mareşal raportul fusese un adevărat şoc. Ştia că după introducerea perestroikăi restructurării lucrurile nu mer­geau în economie cu nimic mai bine decât înainte, dar ca soldat îşi petrecuse toata viaţa închis în ierarhia militară, iar militarii avuseseră întotdeauna prioritate asupra resurselor, materialelor şi tehnologiei, ceea ce le permitea să fie singurul domeniu din societatea sovietică în care putea fi practicat controlul calităţii. Faptul că uscătoarele de păr destinate civililor erau mortale sau că pantofii le luau apă nu era nici pe departe problema lui. Iar acum avea aici o criză de care nu erau scutiţi nici măcar milita­rii. Ştia că, de fapt, cuiul lui Pepelea era în concluzia raportu­lui. Începu din nou să‑l citească, stând în picioare lângă fereastră.

CONCLUZIE

Perspectivele pe care le avem în faţă nu sunt decât patru şi ele se prezintă foarte sumbru.