Frederick Forsyth: The Negotiator. Negociatorul

Preşedintele Cormack se întoarse spre Preşedintele Gorba­ciov şi îi întinse mâna dreaptă. Specialist şi el în domeniul relaţi­ilor publice, rusul nu mai avea altceva de făcut decât să se ridice şi să‑i întindă, la rândul său, mâna. Apoi, cu un zâmbet larg, îl cuprinse cu celălalt braţ pe american într‑o îmbrăţişare strânsă.

Ruşii sunt un popor capabil de foarte multă paranoia şi xe­nofobie dar, în acelaşi timp, şi de foarte multă afecţiune. Primii care au rupt tăcerea au fost lucrătorii de pe aeroport care au iz­bucnit în aplauze frenetice, urmate de ovaţii; în câteva secunde şepcile îmblănite au început să zboare prin aer pe măsură ce aceşti civili. În mod normal instruiţi la perfecţie, îşi ieşeau tot mai mult din fire. După ei au urmat miliţienii; ţinându‑şi armele în mâna stângă în poziţia de repaus, au început să‑şi agite bere­tele cu banderolă roşie şi să ovaţioneze şi ei.

Trupele KGB au aruncat o privire înspre comandantul lor aflat pe podium: generalul Valdimir Kriucikov, preşedintele KGB‑ului. Nehotărât ce să facă, acesta se ridică împreună cu ceilalţi membri ai Politburoului şi începu să bată şi el din palme. Gărzile grănicereşti interpretară gestul drept o indicaţie (greşit, după cum avea să se dovedească ulterior) şi se alăturară ovaţiilor miliţienilor. Pe o întindere de cinci fusuri orare, 80 de milioane de cetăţeni sovietici, bărbaţi şi femei, făceau acelaşi lu­cru.

— Ciurt veşmi... Mareşalul Kozlov se întinse după teleco­mandă şi închise televizorul.

— Iubitul nostru Secretar General, murmură genera­lul‑maior Zemskov insinuant.

Mareşalul Kozlov îl aprobă clătinând de mai multe ori din cap. Mai întâi previziunile cumplite din raportul, lui Kaminski şi acum, colac peste pupăză, şi ches­tia asta. Se ridică, ocoli biroul şi luă raportul de pe masă.

— Trebuie să ici şi să citeşti ce scrie aici, spuse el. Este un material clasificat drept Strict Secret şi va trebui să rămână şi în continuare tot aşa. Nu există decât două exemplare. Pe celălalt o să‑l păstrez eu. Va trebui să acorzi o atenţie deosebită spuse­lor lui Kaminski din Concluzie.

Zemskov dădu aprobator din cap. După atitudinea încrun­tată a mareşalului îşi dădea seama că era vorba de ceva mai mult decât simpla lectură a raportului. Cu doi ani în urmă era un simplu colonel, dar mareşalul Kozlov îl remarcase cu ocazia unei inspecţii a manevrelor Postului de Comandă din Germania Răsăriteană.

Exerciţiul cuprindea manevre între GFSG, Grupul de Forţe Sovietice din Germania, şi Armata Populară Naţională a ger­manilor de răsărit. Nemţii jucau rolul invadatorilor americani şi cu alte ocazii asemănătoare îi stâlciseră rău de tot pe ruşi în bă­taie. De data aceasta însă ruşii reuşiseră să-i înconjoare, iar stra­tegia folosită în acest scop i se datora în întregime lui Zemskov. Ajuns în cea mai înaltă funcţie de pe strada Frunze, mareşalul Kozlov îl chemase imediat pe strategul acela strălucit şi îl înca­drase în propriul său personal. Acum îl invită pe mai tânărul ofiţer să se îndrepte spre harta de pe perete.

— După ce o să termini de citit, ai să pregăteşti ceva care se va pretinde un Plan Special de Contingenţă. De fapt acest PSC va fi un plan amănunţit, cu indicaţii până ia ultimul om, armă, glonte, pentru invazia militară şi ocuparea unei ţări străine. Poate să‑ţi ia până la douăsprezece luni.

Generalul‑maior Zemskov se încruntă mirat.

— Nici vorbă de atâta vreme, tovarăşe mareşal. Eu am la dispoziţie...

— Tot ce ai la dispoziţie sunt ochii, mâinile şi creierul ale dumitale. N‑ai să te consulţi cu nimeni, n‑ai să deliberezi cu ni­meni. Orice informaţie de care ai nevoie ai s‑o obţii prin subter­fugii. Ai să lucrezi singur, fără nici un sprijin. O să dureze luni de zile jar la sfârşit nu o să existe decât un singur exemplar.

— Înţeleg. Şi ţara... ?

Mareşalul bătu cu degetul pe hartă.

— Aici. Într‑o bună zi pământul acesta va trebui să fie al nostru.

Clădirea Pan‑Global din Houston, capitala industriei petro­liere americane şi, după spusele unora, chiar a afacerilor petro­liere din întreaga lume, este sediul central al Corporaţiei Pan‑Global Petrol, pe locul douăzeci şi opt pe lista firmelor pe­troliere din Statele Unite şi pe al nouălea în Houston. Cu un activ de 3, 25 miliarde de dolari, Pan‑Global nu este întrecută decât de Shell, Tenneco, Conoco, Enron, Coastal, Texas Eas­tern, Transco şi Pennzoil. Dar într‑o anumită privinţă se deose­beşte de toate acestea: este încă în proprietatea şi sub controlul celui care a întemeiat‑o iniţial. Are acţionari şi membri în consi­liul de administrate dar fondatorul deţine controlul şi nimeni nu poate să‑i conteste puterea în cadrul propriei corporaţii.

La douăsprezece ore după ce mareşalul Kozlov îşi instruia strategul şi cu opt fusuri orare mai la apus de Moscova, Cyrus V. Miller stătea în picioare lângă fereastra de sticlă turnată care acoperea un întreg perete al cabinetului său de la ultimul etaj şi se uita cu privirea pierdută înspre apus. La patru mile depăr­tare, prin pâcla după‑amiezii de noiembrie, Turnul Transco îi bloca privirea. Cyrus Miller rămase mai multă vreme lângă fe­reastră, apoi se întoarse păşind pe covorul gros până la birou, unde se adânci din nou în lectura raportului aflat acolo.

În urmă cu patruzeci de ani, pe vremea când începuse să prospere, Miller învăţase că a deţine informaţii înseamnă a de­ţine puterea. Dacă ştiai tot ce se întâmplă şi, mai ales, ceea ce urma să se întâmple, aveai mai multă putere decât dacă ai fi avut o funcţie politică sau chiar bani. Atunci îşi organizase în cadrul firmei, care era în plin avânt, un Departament de Cerce­tări şi Statistică în care îi angajase pe cei mai străluciţi şi mai inteligenţi analişti din universităţile americane. Odată cu era computerelor, îşi dotase Departamentul C şi S cu cele mai re­cente bănci de date, în care era memorat un compendiu uriaş de informaţii despre industria petrolieră, necesarele comerciale, performanţa economică naţională, curentele de pe piaţă, progre­sele ştiinţifice şi o mulţime de oameni sute de mii de oameni din toate straturile sociale care prin cine ştie ce întâmplare, ar fi putut să‑i fie într‑o bună zi de folos.

Raportul aflat în faţa sa era elaborat de Dixon, un tânăr ab­solvent al Universităţii de Stat din Texas, dotat cu un intelect pătrunzător, pe care îl angajase în urmă cu o decadă şi care se maturizase odată cu firma. Pentru câţi bani plătea, reflectă Mil­ler, analistul nu făcea în documentul de pe birou nici un efort ca să‑i liniştească temerile. Dar tocmai acest lucru îl şi aprecia la el. Se întoarse pentru a cincea oară la concluziile lui Dixon.

Fondul problemei îl reprezintă faptul că Lumea Liberă se apropie practic de capătul resurselor ei petroliere. În momentul de faţă acest lucru este încă necunoscut de marea masă a popo­rului american datorită încăpăţânării tuturor guvernelor care s‑au succedat de a menţine ficţiunea că situaţia actuală a „pe­trolului ieftin" se va perpetua la infinit.

Dovada afirmaţiei despre „epuizare" se găseşte în tabelul re­zervelor globale de petrol anexat mai înainte. Dintre cele patru­zeci şi una de state producătoare de petrol existente astăzi, doar nouă deţin rezerve dincolo de pragul de treizeci de ani. Până şi acest tablou este mult prea optimist. Aceşti treizeci de ani pre­supun continuarea producţiei la nivelele din prezent. Dar de fapt consumul şi, deci, şi extracţia se află în plină creştere şi, pe măsură ce producătorii cu rezerve pe termen scurt vor ieşi din competiţie, extracţia celorlalţi va trebui să fie tot mai mare pen­tru a compensa deficitul. Putem să estimăm fără nici un fel de îndoială că în douăzeci de ani rezervele vor fi epuizate pretutin­deni cu excepţia a zece ţări producătoare.