Сборник - Carte de rugăciuni

Ca să te spovedeşti, trebuie să ai un duhovnic, pe care să-l cauţi şi să-l alegi numai din pricini duhovniceşti. Duhovnicul, pe lângă săvârşitorul Tainei de dezlegare, este şi doctor sufletesc şi cu cât ne cunoaşte mai bine, cu atât ne poate ajuta mai mult.

Cel ce acoperă la spovedit sau nu spune vreun păcat de moarte, de care-şi aduce aminte, face un nou păcat de moarte şi în loc de folos, are pagubă.

Dacă ai totuşi un păcat de moarte pe care nu l-ai mărturisit la spovedanie, fiindcă l-ai uitat fără voia ta, atunci este destul dacă-1 mărturiseşti la spovedania următoare. Dacă nu l-ai mărturisit de ruşine, sau pentru că nu ţi-ai făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spui la câte spovedanii nu l-ai mărturisit şi să faci o mărturisire desăvârşită.

După pravilele bisericeşti, schimbarea duhovnicului este oprită cu străşnicie:

«Orice bărbat sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul, fără de oarecare vină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică, dimpreună cu acela care îl primeşte astfel pre dânsul…».

Spovedania trebuie să aibă înaintea ei o amănunţită cercetare a cugetului şi hotărârea tare de a ne îndrepta, precum şi a nu ne mai întoarce la viaţa păcătoasă.

Duhovnicul poate fi cercetat şi înainte, cu câteva zile, de a ne spovedi, cerându-i ajutor pentru pregătirea de spovedanie.

Din îndrumările unui mare duhovnic, dăm aici câteva sfaturi pentru înlesnirea unei bune mărturisiri a păcatelor.

Este un cuvânt al marelui stareţ Macarie de la Optina, care glasuieşte aşa:

1. La Spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se săvârşeşte prin spovedanie.

2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane care au fost cu tine când ai săvârşit păcatul, ci să te osândeşti numai pe tine.

3. Sfinţii Părinţi opresc pe credincios să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în deobşte, pentru ca nu cumva luându-le pe fiecare în parte să dea prilej de sminteală atât sufletului său cât şi duhovnicului.

4. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti sincer de păcatele tale, având inima rece şi împietrită. Trebuie să te pocăieşti cu umilinţă şi regret, conştientizând păcatele săvârşite.

5. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai însemnat că: tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în aceste patru păcate intră toată răutatea şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile cele mai însemnate, din care răsar toate vlăstarele căderilor noastre în felurite păcate.

Mărturisirea însoţită de comentarii

Eu (prenumele) am greşit înaintea lui Dumnezeu: cu credinţa slabă (îndoială în existenţa Lui). Nu am dragoste nici frică cuvenită de Dumnezeu, de aceea: nu ştiu să mă pocăiesc, nu-mi văd păcatele, nici nu mă străduiesc să cunosc ce este păcat şi ce este mântuitor pentru suflet, nu îndeplinesc sfintele porunci ale Domnului, nu-mi amintesc de moarte, nu mă pregătesc să stau înaintea Judecăţii Domnului şi, în general, sunt indiferent(ă) faţă de credinţă, faţă de Dumnezeu şi faţă de soarta amară care mă aşteaptă în Veşnicie.

Am greşit: cu nemulţumirea înaintea lui Dumnezeu pentru darurile Lui. Cu atribuirea numai mie a succeselor, iar nu ajutorului lui Dumnezeu. Mândru(ă) şi plin(ă) de sine, aveam încredere în mine şi în oameni mai mult decât în Dumnezeu. Nu m-am supus voinţei lui Dumnezeu (vreau ca totul să fie aşa cum zic eu). Cu nerăbdarea scârbelor şi a bolilor (am frică de suferinţe, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele mele, uitând că ele îmi sunt date pentru curăţirea sufletului şi spre mântuire). Cu cârtirea împotriva crucii mele (vieţii, «sorţii»), împotriva oamenilor, împotriva lui Dumnezeu, pe care L-am acuzat că este neîndurător. Cu lipsa de curaj, cu mâhnirea, cu tristeţea, cu împietrirea inimii, cu pierderea speranţei în mântuire, cu gânduri la sinucidere, cu încercarea sinuciderii.

Am greşit: am îndreptăţit păcatele mele (dând vina pe nevoile cotidiene, pe neputinţa sufletească şi trupească şi pe aceea că în copilărie nimeni nu m-a învăţat să cred în Dumnezeu). Fiind necredincios(ă) îi îndemnam la necredinţă şi pe alţi oameni. Prin frecventarea locurilor publice ateiste (mauzoleul, diverse întruniri ateiste, sălile de concert…), şi participarea activă la diverse acţiuni ateiste şi distractive. Cu hula împotriva lui Dumnezeu şi faţă de orice sfinţenie. N-am purtat cruciuliţă la piept. Am purtat încălţăminte cu cruciuliţe pe talpă. Am folosit în scopuri menajere ziare fără să fac vreo deosebire între ele (cu numele Domnului, cu imagini ale bisericilor, cu icoane ale sfinţilor ş.a.). Le-am dat animalelor (pisicilor, câinilor ş.a.) nume ale sfinţilor («Vasilică», «Marusica»).

Am greşit: am mers rar la Biserică — duminicile doar şi de sărbători. Celelalte zile le petreceam la lucru, în comerţ, beţii, dormeam mult şi am dus-o tot în distracţii (de aici şi vine întunecarea minţii, neruşinarea, atracţia irezistibilă spre desfrânare, certurile, ruinarea sănătăţii…). N-am mers la Biserică din cauza ploii, glodului, gerului, lenei şi a neglijenţei. întârziam la biserică şi plecam de acolo înainte de vreme. La Sfânta Slujbă am păcătuit: vorbeam, râdeam, dormitam, nu eram atent la cele citite şi cântate, eram eu mintea rătăcită, umblam mult prin Biserică. Mergând prin Biserică îmi făceam loc cu coatele, răspundeam obraznic. Ascultând predicile, le criticam şi îl osândeam pe cel ce predica, plecam de la predică. Foarte rar meditez asupra celor auzite în Biserică şi asupra celor citite din Sfânta Scriptură. în perioada necurăţeniei femeieşti îndrăzneam să umblu prin Biserică şi să mă ating de sfinţenie (bărbaţii — după necurăţia nopţii).

Am greşit: rar mă mărturisesc. Săvârşind păcatul, nu mă autoacuzam şi nu mă căiam imediat, prin aceasta sufletul meu a devenit nesimţit şi împietrit. îndrăzneam să mă apropii de Sfânta împărtăşanie fără pregătire cuvenită (necitind canoanele şi rugăciunile înainte de Sf. împărtăşanie, ascunzând şi minimalizând păcatele la mărturisire, fără post, fiind în vrajbă…). După Sf. împărtăşanie nu citeam rugăciunile de mulţumire. Nu petreceam în sfinţenie zilele după împărtăşanie (în rugăciuni, în citirea Sfintei Scripturi, în cuviincioasa cugetare, continuam să mănânc peste măsură, să dorm mult, să vorbesc în deşert…).

Am greşit: din lene, nu citesc integral rugăciunile de dimineaţă şi de seară (din cartea de rugăciuni), le scurtez. Nu întotdeauna mă rog înainte de masă, înainte de lucru şi după. Mă rog fără atenţie. M-am rugat cu capul descoperit (femeile), cu căciula în cap, având duşmănie faţă de aproapele. Am însemnat cu neglijenţă semnul Sfintei Cruci, am dat dovadă de lipsă de evlavie faţă de icoane şi de sfinţeniile