Ion Creangă - Amintiri din copilărie

— Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând.

În sfârşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan.

— Tot aici eşti, Ivane? tot?

— Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur şi punându-se drept în calea Morţii. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba?

— Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-a le tale.

— Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cât e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! l-s roase lui Ivan urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmâ?

— De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.

— Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu?

— Dar ştii că te prea întred cu şaga, Ivane…

— Aşa ţî-e treaba? încă mă iei la trei parale? Paşol na turbinca, Vidma!

Moartea, atunci, se vâră în turbincă şi Ivan o pune la pastramâ, zicând:

— Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai.

Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei!

— la deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă.

Sfântul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişază

Înaintea lui Dumnezeu şi zice:

— Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu vă supăraţi, dar tare-i neastâmpărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecât să-i daţi răspuns.

— Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, şi alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici.

— Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… şi cum ajunge Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; şi alţi trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte până te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.

Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele şi nuiele de-i pârâiau măselele şi o dureau şelele şi grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putea. în sfârşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şase ani de osândă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă?

— Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca şi cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc.

Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.

Şi mergând ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la poarta raiului; şi când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor şi zice oftând:

— Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuieşti cu turbinca ceea a ta?

— Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam şi până astăzi. Paşol na turbinca, Vidmal Şi de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi potrivită pereche. îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele. Hă, hă!

Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. în sfârşit, trece ea aşa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.

— Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe-aici?

Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcând, începe a face feţe-fefe. Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă:

— lată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui şui ca Ivan, nenorocita de mîne!

Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi zice lui Ivan:

— Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu.

Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicând:

— Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.

Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei zile să-i ia sufletul!

Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri.

«Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? la, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: „Fală goală, traistă uşoară“; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, şi te… ai dus, Ivane, de pe faţa pământului! Oare nu-i de făcut vreo şmecherie până mai este încă vreme?»

În sfârşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată pe mână, şi-i şi trăsneşte în gând una:

«Taci! Că i-am dat de meşteşug. încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum.»