Ion Creangă - Amintiri din copilărie

— Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate.

— Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă.

Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui.

Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.

Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise stăpânului său:

— Stăpâne, să nu bănuieşti, daʼ am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i trezi că ai îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere?

— Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine… Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult bătrân decât tânăr.

— Daʼ ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.

— Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia… Vorba ceea: «Când se-nsoară, nu-i de moară.»

— De asta te plângi, stăpâne?

— D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura înainte de toate şi apoi celelalte?

— Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi lasʼ că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi pentru cumătrie dacă vrei.

— De unde, măi Chirică?

— Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu care dă în coDt?

— Le văd.

— Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi clacă te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d-tale.

— Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela?

— Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultă-mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat.

Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. în sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice:

— Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători?

— Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere.

— Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer.

— Cum, singur?

— Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?

— Cum văd, te bizuieşti în braţe multe.

— Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac.

— Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta?

— Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea duce în spate eu şi c-un băietan al meu.

— Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti?

— Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins.

Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de

dânsul, zicând:

— Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi.

— Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane.

— Ei, du-te, du-te, şi lasʼ! să vedem!

Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă:

— Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul?

— Cum să rămână, măi Chirică! la, m-am prins hăt şi bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu acum. Dracul ştie ce avem să facem!

— N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică.

— la mai bine să luăm cele trebuitoare şi ha idem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan.

Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice:

— Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul.

— Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă vom vorbi amândoi.

Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?

Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul,

— Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om lua dreptul.

Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul: