Dawn Brower - Înger Rebel

─ A fost un an greu pentru familia ta. Vocea ei era puțin tristă.

─ Cu bunicul tău...

Angeline aproape a terminat propoziția pentru ea, dar în schimb a înghițit nodul din gât. Bunicul ei murise subit acum un an. Ceea ce îl lovise tare pe tatăl ei—nimeni nu se așteptase vreodată ca bătrânul să moară. Cumva, părea atât de infailibil. Odată cu moartea neașteptată a bunicului ei, tatăl Angelinei devenise următorul viconte Torrington. Un titlu pe care ar fi așteptat cu plăcere să-l revendice dacă i-ar fi ținut tatăl în viață mai mult timp.

Nu era nici un secret că fostul viconte trăise o viață de pirat înainte să se căsătorească cu bunica Angelinei. Asta i-a dat o aură periculoasă care a făcut ca orice pretendent interesat de Angeline să tremure de frică. Nu ajuta că propriul ei tată putea face un bărbat să înghețe cu o singură privire. Între cei doi bărbați, eșuase să-și asigure un soț după mai multe sezoane. Era un lucru bun pentru că nu își dorea un soț.

Bine, nici asta nu era adevărat.

Era un bărbat cu care voia să se căsătorească dar care din păcate, nu îi acorda nici o atenție. Dar asta era o problemă pe care o va lua în considerare mult mai târziu—poate niciodată. Nu va lăsa rănile acelea vechi să-i dicteze fiecare decizie pe care o lua. Avea probleme mai urgente la care trebuia să se concentreze. Să câștige inima unui bărbat indiferent era cea mai mică grijă a ei.

─ Bunicului i se va duce dorul, a asigurat ducesa.

─ Nu va fi uitat niciodată. Thor a fost un ticălos încăpățânat, arogant, dar l-am iubit—probabil un pic doar pentru acele caracteristici.

─ Asta a făcut, a spus un bărbat în timp ce a intrat în cameră.

Inima Angelinei a tresărit. A închis ochii și a respirat adânc, încercând să calmeze loviturile rapide ale organului trădător. Tot ceea ce trebuia să facă era să spună un cuvânt și ea îl voia. Dintotdeauna fusese așa și indiferent de ce a făcut, nu se schimbase. Lucian St. John, marchizul de Severn și moștenitor al ducatului Huntly și să nu mai vorbim, era, de asemenea, fratele mai mare al celei mai bune prietene și singurul bărbat pe care l-a iubit nebunește.

Părul său negru și pomeții cizelați îi dădeau o față superbă, dar ochii lui argintii vorbeau despre o răutate pe care putea doar să o ghicească. Întotdeauna fusese un gentleman perfect cu ea, dar ea știa că avea o parte rea. Nu personal... Nu, n-a fost niciodată atât de norocoasă încât să guste pasiunea în vreun fel. Zvonurile s-au răspândit din abundență despre cât de vagabond era, iar ea mereu fusese verde de invidie. Voia ca el să se uite la ea și să și-o dorească la fel cum ea tânjise dintotdeauna la el.

─ Bună, mama, a spus el și s-a aplecat să sărute obrazul ducesei.

─ Sper că nu vă întrerup.

─ Deloc dragule, a răspuns ducesa.

─ Ni te alături la ceai?

─ Aș vrea să pot, a răspuns el moale.

─ Sunt aici să-l văd pe tata, dar am vrut să vin să salut înainte de a ne retrage în biroul lui.

─ Afaceri imobiliare? Mama lui a ridicat o sprânceană interogativă.

─ Sau lasă. Sunt sigur că-mi va spune mai târziu. Ești sigur că nu poți rămâne puțin?

Pe cât de mult Angelinei îi plăcea să studieze bărbatul care avea inima ei, fără ca el să observe, avea alte lucruri în minte. Dacă Lucian rămânea, asta i-ar face și mai greu de atins scopul. În plus, o omora lent să fie în jurul lui. Nimic nu scotea la iveală demoralizarea ei ca ignorarea lui continuă. Părea a fi invizibilă când Lucian era în preajmă. Nu se deranja s-o salute decât dacă bunele maniere îi dictau să îi recunoască prezența. Nici acum nu și-a întors capul și nu i-a spus cea mai simplă salutare ei sau Emiliei. Și-a ținut atenția concentrată asupra mamei lui.

─ Trebuie să refuz. Vocea lui chiar părea să fie puțin dezamăgită. Angeline se îndoia că Lucian avea o fărâmă de regret în el. Sigur, își iubea mama, dar fusese decretat cel mai rău dintre vagabonzi. Probabil că ar prefera să petreacă timp în compania unei femei mai delicioase. Lucian era un lingușitor.

─ Poate putem lua cina în familie săptămâna asta. Angeline a înghițit dezgustul din gura ei. De ce se îndrăgostise de el? N-ar iubi-o niciodată înapoi...

Ducesa a zâmbit, fericirea radiind din ea.

─ Ce idee minunată. Se întoarse spre Emilia.

─ Mă poți ajuta să o planific, dragă. Apoi s-a uitat înapoi la Lucian.

─ Îți trimitem o notă acasă când decidem data. Du-te să te întâlnești cu tatăl tău. Știi că urăște să aștepte.

─ Ai dreptate, a fost Lucian de acord.

─ Savura-ți ceaiul. Cu aceste cuvinte, le-a lăsat singure în camera de zi.

Angeline nu s-a putut abține să nu se holbeze la el când a ieșit. Privirea ei părea să urmeze în mod natural după el ori de câte ori el era aproape. Va trece vreodată peste sentimentele ei pentru el? Își abținu un oftat. Nu ar ajuta-o să-și îmbunătățească situația—nici una dintre ele.

─ Emilia, Angeline s-a întors spre ea.

─ Este o zi atât de frumoasă. Vrei să te plimbi cu mine?

─ Ai înnebunit? Emilia și-a încrețit sprâncenele împreună.

─ E ca un cuptor afară. Și-a deschis evantaiul de mătase și la fluturat furioasă peste fața ei înroșită.

─ Aș prefera să nu mă obosesc mai mult decât este necesar.

De data asta Angeline a oftat. Emilia avea dreptate dar ea rămânea fără opțiuni. Voia ajutorul ei așadar trebuia să găsească un alt mod de a discuta problema ei cu Emilia în privat.

─ Eu sunt...neliniștită. Mă gândeam că mersul m-ar ajuta.

─ Nu ai mers până aici, dragă, a întrebat ducesa, tonul ei sceptic.

─ Mă gândesc că e mai mult decât suficient exercițiu.

Casa ei nu era departe de Huntly Manor, așa că nu a văzut nici un motiv să ia o trăsură pentru scurta distanța—chiar și într-o zi sufocantă.

─ Dacă Emilia nu vrea să mi se alăture, asta e decizia ei. Angeline a trebuit să se abțină să nu își zguduie prietena. Va trebui să aștepte până la cina de la Wharton, mai târziu, să găsească un moment singură cu ea.

─ Poate că ar trebui să sar peste ceai și să mă îndrept spre casă.

După-amiaza ei nu ieșise conform planului. A trebuit, de asemenea, să sufere timpul petrecut în compania lui Lucian—nu cum că el o observase. Poate că asta era parte din problema ei. Tânjea după el de când avea 12 ani. Nouă ani mai târziu și inima ei încă tresărea ori de câte ori el se apropia.

─ Nu am vrut să insinuez că nu ești binevenită, a spus ducesa.

─ Te rog, nu te simții ca și cum trebuie să pleci.

Angeline s-a ridicat și s-a dus la ducesă să o îmbrățișeze.

─ Ești grațioasă ca întotdeauna mătușa Ruby—după cum am spus.

─ Sunt agitată. N-a vrut s-o facă pe ducesă să simtă ca și cum a făcut ceva greșit. Era departe de adevăr. Dacă cineva putea fi tras la răspundere pentru agitația ei, ar fi Lucian. Era stresată înainte ca el să ajungă la Huntly Manor, dar prezența lui înrăutățise lucrurile. Angeline s-a dat înapoi.

─ Nu-ți face griji, totul e în regulă, și ne vedem diseară la cina de la Wharton.

Emilia s-a ridicat și a luat-o pe Angeline de braț.

─ Te conduc dacă insiști să pleci înainte să luăm ceaiul.

A strâmbat din nas.

─ Este cald afară și ceaiul pare—prea mult acum. Dacă era sinceră, își pierduse pofta de mâncare—dacă ar fi avut una—în momentul în care Lucian a pășit în camera de zi.

─ Nu este niciodată prea cald pentru ceai, a răspuns Emilia.