Vasilică Mugurel Păvălucă - Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul

Vasilică Mugurel Păvălucă

Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul

Dieses ebook wurde erstellt bei

Inhaltsverzeichnis

Titel Vasilică Mugurel Păvălucă Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul Dieses ebook wurde erstellt bei

Prefaţa autorului

I. Introducere

II. Platon şi cunoaşterea

III. Cunoaşterea la Sfântul Dionisie Areopagitul

IV. Convergenţe şi distincţii

Încheiere

Impressum neobooks

Cursul valorilor moderne, mai ales începând cu Renaşterea şi Iluminismul, reprezintă o redefinire a ontologiei umane şi a sistemului de percepţie a teoriei cunoaşterii. Ceea ce Platon şi întreaga filosofie antică numea odată "fiinţă", ca centru de preocupare a cunoaşterii antropologice, şi ceea ce gândirea creştină definea ca spaţiu nemişcat de concentrare a unei stabilităţi ontice ce era obiectul studiului teologico-filosofic, devine prin apariţia epocii moderne şi postmoderne un element secundar în gnoseologie căci, de această dată, atenţia se concentrează pe devenire. Aceasta este noua preocupare a omului modern şi noua sa valorizare a elementelor ştiinţifice. Putem defini această poziţie ca pe o întoarcere precară la filosofia fizicienilor presocratici. Acest proces de redefinire valorică în epoca modernă şi postmodernă este prezentat într-o formă copioasă de gânditorul român Horia Patapievici în apariţia sa de excepţie, "Omul recent". Devenirea este cea care se găseşte, aşadar, în centrul preocupării antropologice moderne, prin această realitate având loc, de fapt, o întoarcere şi o inversare a valorilor antice şi, parţial, medievale spre o cu totul altă direcţie. Atenţia exclusivă sau majoritară asupra devenirii înseamnă o orientare aproape doar orizontală a fiinţei umane, cu alte cuvinte, neglijându-se direcţia verticală considerată depăşită sau nenecesară. Odată cu nietzscheanul "Gott ist tot" şi cu descrierea mecanicistă a unui sistem cosmologic ce conţine în sine acele raţiuni seminale generatoare şi susţinătoare fără nici un ajutor sau intervenţie divină, modernitatea a renunţat la ideea inutilă a fiinţei, îndreptându-se spre devenirea şi procesul acesteia. Conform obiectului ştiinţific de studiat, devenirea, şi cunoaşterea acesteia este una în continuă devenire şi instabilitate conceptuală sau de concluzie. Într-un asemenea context de valorizare ştiinţifică, această lucrare intenţionează o trezire, cel puţin parţială, la conştientizarea unei origini de gândire ce constituie o bază sănătoasă pentru elaborarea unui altfel de modernism.

Unul dintre cei mai mari filosofi moderni, Martin Heidegger, care şi-a lăsat amprenta gândirii sale mai ales prin lucrarea existenţială "Sein und Zeit", porneşte la cercetarea acestei teme printr-o încercare excepţională de reactualizare a fiinţei platonice şi a terminologiei în care s-a pus această ontologie. Dincolo de începutul acestei lucrări, autorul mai sus menţionat trece prin tulburările şi angoasele fiinţei moderne, arătând diferenţele ontologice ale unei fiinţe care se zbate între o continuă zădărnicie având în faţă starea sa de a fi sau de a se simţi aruncat în lume (Befindlichkeit), de a se teme sau de a crede că se teme de lume (Angst) şi de a-şi dori dezvoltarea unei capacităţi de adaptare la propria-i existenţă (das zuhause sein).

Replica platoniciană şi areopagitică la aceste tulburari existenţiale moderne este una de reactualizare a obiectului cunoaşterii sau a obiectului gândirii. Bazele epistemologiei antice pornesc de la acceptarea unei divinităţi şi, deci, a necesităţii relaţionale faţă de o fiinţă creatoare, abordând, astfel, o categorie cognitivă verticală ca punct de început pentru orice alt tip de gândire sau cunoaştere.

Această lucrare doreşte să ne amintească faptul că teologia s-a întâlnit cu metafizica greacă a lumii antice încă din primele secole de istorie creştină datorită faptului că ortodoxia a apărut şi s-a dezvoltat în aceeaşi sferă în care au apărut şi s-au dezvoltat diversele sisteme ale filosofiei antice. Unul dintre punctele comune foarte importante la care participă atât teologia patristică din primele secole, cât şi metafizica greacă este raţionalitatea internă a creaţiei. Această raţionalitate internă este explicabilă prin logos şi duce la logos. Modul în care Sfinţii Părinţi au înţeles şi transformat logosul şi erosul grecesc, umplându-i conţinutul cu sensul Fiului lui Dumnezeu întrupat este unul care ne aminteşte de stabilitatea acestui punct de vedere ontologic.

Cu alte cuvinte, lucrarea de faţă constituie o tentativă şi un eseu în miniatură de revizuire şi regândire a unui sistem modern care nu se îndreaptă spre ceva, ci are iluzia unei eterne autoinspecţii. De aceea, propunerea acestei cărţi este replica unei ontologii „depăşite” la o formă de gândire modernă bazată pe instabilitatea devenirii.

Se vorbeşte destul de mult de „filosofie”, abordându-se mai simplu sau mai complex definiţia sau domeniul de care se ocupă. De aceea, pentru a ajunge la o tratare relativ satisfăcătoare a temei de mai sus, este nevoie de o precizare mai amplă asupra filosofiei şi domeniului ei, pe de o parte, şi a teologiei şi domeniului ei, pe de altă parte. După spusele lui Platon, filosofia este cea mai mare artă- μουσιχη -, lucrul muzelor, cea mai mare muzică pe care a creat-o şi a intonat-o mintea omenească. Însă, aş vrea să trec peste definiţiile celor vechi asupra filosofiei, căci toţi au lăudat-o pe drept cuvânt, spunând că filosoful este prietenul înţelepciunii şi să urmăresc scurt spusele lui Berdiaev, care parcă nu uită nimic atunci când afirma că: „filosofia este arta cunoaşterii în libertate prin creaţia ideilor, care se opun datului şi necesităţii universale şi care pătrund în esenţa de dincolo de limite a lumii”. 1

Prin „arta cunoaşterii în libertate”, teologul rus vrea să menţioneze esenţial prima condiţie a filosofiei, libertatea. Această libertate se manifestă „prin creaţia ideilor”, arta filosofiei fiind o artă a creaţiei spiritului, „care se opune datului şi necesităţii universale”, prin chiar spiritul creator şi pătrunde „în esenţa de dincolo de limite a lumii”.

„Conştiinţa contemporană este posedată de ideea filosofiei ştiinţifice, ea este hipnotizată de obsedanta idee a caracterului ştiinţific”. 2Filosofia, însă, nu este ştiinţifică deoarece rădăcinile ei sunt mai vechi decât cele ale ştiinţei, ea este mai aproape de Sofia şi, pe când ştiinţa nu exista, ea a generat-o din sine. Dacă ştiinţa este cunoaşterea necesităţii prin adaptare la datul universal (cunoaşterea din necesitate), filosofia este cunoaşterea creatoare a spiritului, care caută Adevărul şi nu adevăruri.

Istoria cunoaşterii filosofice este o arenă a luptei între două aspiraţii ale spiritului uman, către libertate şi către necesitate, către creaţie şi către adaptare, către arta de a ieşi dincolo de limitele lumii şi către ştiinţa de a te pune în acord cu lumea dată. Platon a fost întemeietorul primei orientări.

În ceea ce priveşte cunoaşterea, nu ne putem îndoi de caracterul filosofic al unor gânditori antici precum: Parmenide, Pitagora, Heraclit, Empedocle, Thales, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Şi chiar moderni ca: Heidegger, Schopenhauer, Leibnitz, Spinoza, Descartes, Blaga şi alţii. Problema care se pune este dacă există filosofie în gândirea creştină şi, dacă există, care este nuanţa acestei filosofii.