Vasilică Mugurel Păvălucă - Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul

Celsus, Porphiriu, Iulian Apostatul, mulţi neoplatonici, o serie de gânditori ai Renaşterii şi unii moderni au tăgăduit şi tăgăduiesc gândirii creştine rangul de filosofie. Într-adevăr, gândirea creştină nu operează întotdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană şi nu acceptă decât parţial soluţiile acesteia, evitând uneori salutar complacerea în atitudini oscilatorii. Dacă gândirea creştină, în speţă, cea patristică, nu porneşte de la puncte necunoscute şi nu se agaţă de soluţii efemere, ci ţâşneşte din certitudinile nezdruncinate ale harului şi ale credinţei, nu înseamnă că nu este o filosofie.

Având în tematica sa uriaşă scopul de a dezbate obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, omul, adevărul, dreptatea, etc, printr-o logică şi metodă întru nimic inferioară gândirii profane, gândirea creştină nu numai că reprezintă o filosofie, ci reprezintă „adevărata filosofie”, după cum spun Sfinţii Părinţi, filosofia în forma ei pură şi unică aşa cum a văzut-o Boethius.

„Gândirea creştină patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea, dimpotrivă, o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adâncească forţele raţiunii profane”. 3Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă, găsind, în fine, liman în academia gândirii creştine, face această declaraţie caracteristică: „astfel şi din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof”. 4Sfântul Ioan Damaschin spune că „nimic nu-i mai preţios decât cunoaşterea, căci ea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune”. 5Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere rară şi o onoare de a fi studiat filosofia şi de a fi el însuşi filosof. În proza şi în versurile lui curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii sale. Primul dintre cele cinci „Discursuri teologice” tratează exclusiv condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dedă exerciţiului divinei filosofii. „A filosofa despre Dumnezeu- zice Sfântul Grigorie- nu poate face nici oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice. Faptul acesta nu e uşor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ. Divina filosofie nu poate fi tratată decât numai în anumite momente, numai în faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură”. 6

Prin exemplele vii date mai sus, cărora li s-ar fi putut adăuga altele nenumărate, se înţelege caracterul înalt filosofic al gândirii creştine. Prin obiectul şi scopul ei, filosofia creştină depăşeşte perfecţiunea achiziţiilor gândirii greceşti antice. S-a spus de multe ori şi se mai spune şi astăzi că filosofia creştina patristică este în mare măsură debitoare gândirii elene, că Sfinţii Părinţi n-au făcut decât să pună pe melodie creştină un material vechi şi uzat de prea multă circulaţie în sistemele greceşti. Partizanii acestei teorii fie nu au înţeles spiritul patristic, fie au voit şi vor să subestimeze valoarea gândirii creştine. Este neîndoielnic că majoritatea marilor filosofi patristici au studiat la scoala greacă profană şi şi-au asimilat la perfecţie sistemele de gândire ale corifeilor cugetării clasice, căci gândirea şcolilor ioniană, eleată, pitagoreică, atomistă, platonică, aristotelică, stoică, cinică şi ale altora nu aveau nici un secret pentru Sfinţii Părinţi, însă influenţa acestor scoli asupra lor a fost de factură preponderent formală, sporadic şi fragmentar referindu-se la fond. Nu rareori gânditorii patristici toarnă conţinut sau sens nou în termeni vechi şi, astfel, încetul cu încetul, gândirea creştină depăşeşte aceste influente, căpătând o consistenţă şi o tărie proprie de granit. Umplerea termenilor gândirii greceşti cu conţinut creştin revelat a atras pe cei mai îndoctrinaţi filosofi păgâni care nu erau mulţumiţi de gândirea lor, ci suspinau după lumina nouă a revelaţiei supranaturale. În general, filosofia profană este socotită de Sfinţii Părinţi ca pregătitoare gândirii creştine. Din acest punct de vedere, gândirea greacă clasică poate fi considerată o formă înaltă de revelaţie naturală. Faţă de gândirea patristică ea joacă rolul pe care Legea Vechiului Testament îl are faţă de Noul Testament.

Sfântul Iustin, Clement Alexandrinul şi Origen dezvoltă teoria conform căreia marii filosofi greci au participat la „Logosul spermatikos”, Hristosul fragmentar sau înţelepciunea divină fragmentară precreştină răspândită în lume. De aceea, unii dintre filosofii greci sunt consideraţi creştini înainte de venirea lui Hristos prin marile lor creaţii spirituale, căci „Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin raţiune”. 7

Ar fi foarte important să legăm viziunea patristică a ştiinţei de cea a marelui învăţat Saul din Tars, Sfântul Apostol Pavel, cunoscător al filosofiei elene, aşa cum reiese din scrierile sale şi, mai ales, ucenic al vestitului dascăl Gamaliel. El arată inferioritatea cunoştinţei faţă de iubire: „cunoştinţa îngâmfează, iar iubirea zideşte. Dacă cineva îşi închipuie că ştie ceva, încă n-a ajuns să cunoască cum se cuvine să cunoască. Dacă, însă, iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela cunoscut este de Dumnezeu”. 8 Acelaşi raport îl stabileşte apostolul Pavel şi în alte scrieri compuse către sfârşitul vieţii, în care îndeamnă pe efeseni nu la cunoaşterea ştiinţei, ci la iubirea lui Hristos pentru ca să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu. 9„Numai iubirea nu piere niciodată; cât despre prooroci, se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre ştiinţă, se va sfârşi”. 10Cu acestea, oare, osândea el teologia propriu-zisă, care este interpretarea descoperirii divine, adică trecerea ei prin cunoştinţa Bisericii şi, deci, prin mintea teologului? Amintim numai că apostolul neamurilor cere creştinilor să se schimbe prin înnoirea minţii ca să poată deosebi care este voia lui Dumnezeu, aducând trupurile lor ca o jertfă vie şi sfântă (termen care se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie). 11

Observăm că Apostolul condiţionează această jertfă de „înnoirea minţii”, însă nu în sensul unei religii raţionaliste, ci ca un îndemn la o adevărată folosire a înţelepciunii.

Filosofie, teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice. Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar al desăvârşirii contemplaţia, între ele nu este contradicţie căci acestea se pregătesc una pe cealaltă şi conlucrează armonic deoarece activitatea spirituală a omului este o unitate,γνωσις, πιστις şi θεωρια fiind părţi componente ale aceluiaşi spirit.

Am văzut aşadar, pe scurt, că gândirea creştină, nu numai că este o filosofie, dar, folosindu-se de raţiune, pe de o parte, şi de trăirea spirituală, pe de altă parte, atinge culmile cele mai înalte ale cunoaşterii filosofice. Dacă filosofia profană precreştină sau chiar cea laică postcrestină se îndreaptă fie spre cosmos, fie spre om şi preceptele raportate la el (fericire, dreptate, adevăr, cunoaştere, etc), filosofia creştină, spre orice s-ar îndrepta, abordează o raportare neîntreruptă la Dumnezeu. Aici, în filosofia creştină, nu ne mai conduce doar raţiunea folosindu-se de cuvinte reci, ci întreaga noastră fiinţă care este pătrunsă de Logosul dumnezeiesc, de Dumnezeul personal, viu şi lucrător. Concluziv şi simplu putem spune că, din punct de vedere filosofic, cunoaşterea este dezlegarea unui mister sau clarificarea unei aşa-zise aporii cu ajutorul intelectului, recurgându-se la reguli strict raţionale. Cunoaşterea din punct de vedere creştin este îndreptarea întregii fiinţe umane către Dumnezeu, ce se manifestă prin raţiune şi credinţă, desăvârşindu-se în iubire. Acestea sunt cele două contexte în care s-au dezvoltat doctrina platonică şi areopagitică. Înainte de a ajunge să vorbim despre corifeul filosofiei greceşti, vom face o trecere concisă prin sistemele de gândire presocratice şi socratice.