Blake Pierce - Dispărută fără urme

Aprobă din cap.

“Sunt sigură,” spuse ea, nicidecum convinsă că spunea adevărul.

Ieși din mașină și îl urmă pe Bill, părăsind drumul și pornind prin pădure pe o potecă îngustă și plină de arbuști. Auzi clipocitul unui izvor în apropiere. Cum vegetația devenea din ce în ce mai deasă, era nevoită să-și facă loc printre crengile joase și ciulini lipicioși începură să i se adune pe pantaloni. O enerva gândul că va trebui să îi smulgă.

Într-un final ieșiră pe marginea unui pârâu. Riley fu imediat impresionată de frumusețea locului. Razele soarelui de după-amiază curgeau printre frunze, marmorând apa unduitoare cu o lumină caleidoscopică. Clipocitul uniform al izvorului era liniștitor. Era ciudat să te gândești că acesta era locul unei crime odioase.

“A fost găsită exact aici,” spuse Bill, conducând-o spre un bolovan mare, neted.

Când ajunseră, Riley se opri și se uită în jur și respiră adânc. Da, avusese dreptate să vină aici. Începea să simtă asta.

“Pozele?” întrebă Riley.

Se ghemui lângă Bill pe bolovan, și începură să frunzărească prin dosarul plin de fotografii făcute la scurt timp după ce corpul Rebei Frye fusese găsit. Un alt dosar era îndesat cu rapoarte și fotografii ale crimei pe care ea și Bill o investigaseră cu șase luni înainte – cea pe care nu reușiseră să o rezolve.

Acele fotografii îi provocară amintiri vii despre primul omor. O transportară direct pe acea fermă de lângă Daggett. Își aminti cum Rogers fusese pusă în scenă într-un mod similar sprijinită de un copac.

“Aproape la fel ca vechiul nostru caz,” observă Riley. “Ambele femei de treizeci de ani, amândouă cu copii mici. Se pare că asta face parte din modul său de operare. Are ceva cu mamele. Trebuie verificate grupurile de părinți, să vedem dacă era vreo conexiune între cele două femei, sau între copiii lor.”

“O să pun pe cineva să se ocupe,” spuse Bill. Lua notițe acum.

Riley continuă să studieze cu atenție rapoartele și fotografiile, comparându-le cu locul în care se aflau.

“Aceeași metodă de sugrumare, cu o panglică roz,” observă ea. “Încă o perucă, și același tip de trandafir artificial în fața corpului.”

Riley ridică două fotografii și le puse una lângă alta.

“Ochii cusuți deschiși, de asemenea,” spuse ea. “Dacă îmi amintesc bine, tehnicienii au descoperit că ochii lui Rogers fuseseră cusuți post-mortem. Așa a fost și cu Frye?”

“Mda. Presupun că voia ca femeile să îl privească și după ce mureau.”

Riley simți un fior de-a lungul coloanei. Aproape uitase acea senzație. O resimțea ori de câte ori ceva despre un caz urma să se deblocheze și să aibă sens. Nu știa dacă să se simtă încurajată sau îngrozită.

“Nu,” spuse ea. “Nu e asta. Nu-i păsa dacă îl vedeau femeile.”

“Atunci de ce a făcut-o?”

Riley nu răspunse. Ideile începuseră să-i dea năvală în minte. Era exaltată. Dar nu era gata să pună totul în cuvinte – nici măcar în sinea sa.

Așeză fotografiile două câte două pe bolovan, arătându-i detalii lui Bill.

“Nu sunt exact la fel,” spuse ea. “Corpul nu a fost înscenat la fel de minuțios la Daggett. A încercat să mute cadavrul după ce se înțepenise deja. Bănuiala mea e că de data asta a adus-o aici înainte ca rigor mortis să se instaleze. Altfel nu ar fi putut să o așeze atât de…”

Își suprimă impulsul de a termina fraza cu “frumos”. Apoi realiză că acela era exact genul de cuvânt pe care l-ar fi folosit când era la datorie înainte să fie capturată și torturată. Da, își reintra în mână și simți aceeași veche obsesie întunecată crescându-i în suflet. Curând avea să nu mai existe cale de întoarcere.

Dar ăsta era un lucru bun sau un lucru rău?

“Ce-i cu ochii lui Frye?” întrebă ea, arătând spre o poză. “Albastrul ăla nu pare real.”

“Lentile de contact,” răspunse Bill.

Fiorul din coloana lui Riley deveni mai puternic. Cadavrul Eileenei Rogers nu avusese lentile de contact. Era o diferență importantă.

“Și luciul de pe piele?” întrebă ea.

“Vaselină,” spuse Bill.

Încă o diferență importantă. Simți cum ideile începură să se alinieze cu o rapiditate uimitoare.

“Ce a reieșit din investigația criminalistică despre perucă?” îl întrebă pe Bill.

“Nimic deocamdată, decât că a fost petecită din mai multe peruci ieftine.”

Entuziasmul lui Riley se intensifică. În cazul crimei precedente, criminalul folosise o perucă simplă, întreagă, nu ceva recompus. Precum trandafirul, fusese atât de ieftină încât criminalistica nu o putu identifica. Riley simți cum părți ale puzzle-ului începeau să se lege – nu tot puzzle-ul, dar o mare bucată din el.

“Ce are de gând criminalistica să facă în legătură cu peruca asta?” întrebă ea.

“La fel ca data trecută – să caute originea fibrelor, să încerce să le depisteze prin magazine de peruci.”

Surprinsă de certitudinea feroce din propria-i voce, Riley spuse: “Își pierd vremea.”

Bill se uită la ea, în mod evident prins pe nepregătite.

“De ce?”

Simți cum își pierde răbdarea cu Bill, așa cum simțea mereu când gândea cu câțiva pași înaintea lui.

“Uită-te la imaginea pe care încearcă să ne-o arate. Lentile de contact albastre care îi fac ochii să pară nenaturali. Pleoape cusute pentru ca ochii să stea larg deschiși. Corpul proptit, picioarele ciudat de crăcănate. Vaselină pentru a-i face pielea să semene cu plasticul. O perucă recompusă din bucăți de peruci mai mici – nu peruci umane, peruci de păpuși. Voia ca ambele victime să arate ca niște păpuși – ca niște păpuși goale în vitrină.”

“Dumnezeule,” spuse Bill, notând cu fervoare. “De ce nu am observat asta data trecută, în Daggett?”

Răspunsul părea atât de evident pentru Riley încât își înăbuși un geamăt de nerăbdare.

“Nu era suficient de priceput încă,” spuse ea. “Încă încerca să-și dea seama cum să transmită mesajul. Învață din mers.”

Bill ridică privirea din carnetul său și dădu din cap cu admirație.

“Să dea naiba, ce dor mi-a fost de tine.”

Oricât de mult ar fi apreciat complimentul, Riley știa că o constatare și mai mare era pe drum. Și știa din experiență că nu putea să forțeze lucrurile. Trebuia pur și simplu să se relaxeze și să o lase să vină la ea spontan. Se ghemui tăcută pe bolovan, așteptând să se întâmple. Așteptând, începu să-și adune alene ciulinii de pe pantaloni.

Ce pacoste, se gândi ea.

Deodată ochii îi picară pe suprafața pietroasă de sub picioare. Alți ciulini, unii întregi, alții rupți în bucățele, se aflau printre ciulinii pe care îi dădea jos acum.

“Bill,” spuse ea, cu vocea tremurând de entuziasm. “ciulinii ăștia erau aici când ai găsit corpul?”

Bill dădu din umeri. “Nu știu.”

Cu mâinile tremurând și transpirând mai mult ca niciodată, înșfăcă un teanc de poze și scotoci prin ele până găsi o imagine frontală a cadavrului. Acolo, între picioarele crăcănate ale victimei, chiar lângă trandafir, erau grupate câteva pete. Acelea erau ciulinii – aceeași ciulini pe care tocmai îi găsise. Dar nimeni nu se gândise că erau importanți. Nimeni nu se obosise să arunce o privire mai pătrunzătoare, mai îndeaproape peste ei. Și nimeni nu se obosise să îi măture când locul crimei fusese curățat.

Riley închise ochii, punându-și imaginația în mișcare la potențial maxim. Se simți buimacă, amețită chiar. Era o trăire pe care o cunoștea prea bine – un sentiment de cădere în abis, într-un vid negru îngrozitor, în mintea diabolică a criminalului. Mergea pe urmele sale, în experiența sa. Era un loc periculos și înfricoșător. Dar acolo îi era locul, cel puțin acum. Acceptă senzația.