Ascunse rapid pe jos, lângă scaunul său, plicul cu documentele referitoare la noul caz de crimă. Acum nu mai era sigur dacă să i-l arate sau nu. Începea să fie din ce în ce mai convins că greșise ducându-se acolo. Era limpede, avea nevoie de mai mult timp. De fapt, văzând-o așa aici, se îndoia, pentru prima dată, că vechea sa parteneră se va mai întoarce vreodată.
“Cafea?” întrebă ea. Îi putea simți stânjeneala.
Dădu din cap. Era clar fragilă. Când o vizitase la spital și chiar și după ce se întorsese acasă, se îngrijorase pentru ea. Se întrebase dacă va mai reuși vreodată să-și revină după spaima și durerea pe care le îndurase, din abisurile îndelungatelor tenebre.
Nu îi semăna deloc; păruse invincibilă cu toate celelalte cazuri. Ceva era diferit la acest ultim caz, acest ultim criminal. Bill putea înțelege: bărbatul fusese cel mai sucit psihopat pe care îl întâlnise vreodată – iar asta însemna mult.
În timp ce o studia, îi trecu prin minte altceva. Chiar își arăta vârsta. Avea patruzeci de ani, aceeași vârstă ca și el, dar când era în activitate, însuflețită și implicată, arătase întotdeauna cu câțiva ani mai tânără. Fire gri începură să apară în părul ei negru. Ei bine, și părul lui se albea.
Riley își strigă fata, “April!”
Niciun răspuns. Riley o strigă pe nume de câteva ori, de fiecare dată mai tare, până când în sfârșit răspunse.
“Ce?” April răspunse din sufragerie, cu o voce profund enervată.
“La ce oră ai școală azi?”
“Știi la ce oră.”
“Spune-mi, ok?”
“Opt jumate.”
Riley se încruntă și păru supărată pe ea însăși. Se uită la Bill.
“A picat la engleză. A chiulit de la prea multe ore. Încerc să o ajut să iasă din belea.”
Bill dădu din cap, înțelegând prea bine. Viața în agenție punea prea multă presiune pe ei toți, iar familiile lor resimțeau cel mai puternic efectele negative.
“Îmi pare rău,” spuse el.
Riley ridică din umeri.
“Are paisprezece ani. Mă detestă.”
“Asta nu e bine.”
“Uram pe toată lumea când aveam paisprezece ani,” răspunse ea. “Tu nu?”
Bill nu răspunse. Era greu să și-o imagineze pe Riley detestând pe toată lumea.
“Așteaptă să ajungă băieții tăi la vârsta asta,” spuse Riley. “Câți ani au acum? Uit mereu.”
“Opt și zece,” răspunse Bill, apoi zâmbi. “La cum merg lucrurile cu Maggie, nu știu nici măcar dacă o să mai fiu în viața lor când vor avea vârsta lui April.”
Riley înclină capul și se uită îngrijorată la el. Îi lipsise acea privire afectuoasă.
“Așa de rău?” spuse ea.
Se uită în altă parte, vrând să nu se gândească la asta.
Amândoi tăcură pentru o clipă.
“Ce-ai ascuns acolo pe jos?” întrebă ea.
Bill aruncă o privire în jos apoi înapoi în sus și zâmbi; chiar și în starea de față, nu-i scăpa nimic.
“Nu ascund nimic,” spuse Bill, ridicând plicul și punându-l pe masă. “Doar ceva despre care aș vrea să discut cu tine.”
Riley zâmbi larg. Era evident că știa foarte bine de ce venise de fapt să o vadă.
“Arată-mi,” spuse ea, apoi adăugă, aruncând o privire neliniștită spre April, “Vino, hai să ieșim în spate. Nu vreau să vadă.”
Riley își scoase papucii și păși desculță în grădină înaintea lui Bill. Se așezară la o masă de picnic din lemn, roasă de vreme, care fusese acolo dinainte ca Riley să se mute în casă, iar Bill privi în jur curtea mică și singurul ei copac. Erau păduri de toate părțile. Asta îl făcu să uite că era măcar în apropierea unui oraș.
Prea izolat, se gândi el.
Nu i se păruse niciodată un loc potrivit pentru Riley. Micuța casă în stil fermier era la douăzeci și cinci de kilometri în afara orașului, dărăpănată și foarte mediocră. Accesul se făcea dintr-un drum secundar, cu nimic altceva în jur în afară de păduri și pășuni. Nu că ar fi crezut vreodată că viața în suburbie i se potrivea. Îi era greu să și-o imagineze în cercul petrecerilor de cocktail. Cel puțin, putea totuși să conducă până în Fredericksburg și de acolo să ia trenul companiei Amtrak până în Quantico când se întorcea la serviciu. Când încă mai putea lucra.
“Arată-mi ce ai,” spuse ea.
Etală rapoartele și fotografiile pe masă.
“Ții minte cazul Daggett?” întrebă el. “Ai avut dreptate. Criminalul nu terminase.”
Bill văzu cum Riley făcu ochii mari în timp ce se uită în amănunt peste poze. O tăcere lungă se așternu în timp ce studia intens documentele, și Bill se întrebă dacă nu cumva de asta avea nevoie ca să se întoarcă – sau dacă asta o va da înapoi.
“Deci ce crezi?” întrebă el într-un sfârșit.
Din nou tăcere. Nu își dezlipi nici acum ochii de pe documente.
În cele din urmă, își ridică privirea, iar atunci Bill fu șocat văzându-i ochii înlăcrimați. Nu o mai văzuse plângând până atunci, nici măcar în cele mai dure situații, nas în nas cu un cadavru. Asta nu era cu siguranță Riley pe care o cunoștea el. Criminalul ăla îi făcuse ceva, ceva mai mult decât știa el.
Înghiți un suspin.
“Mi-e frică, Bill,” spuse ea. “Mi-e atât de frică. Tot timpul. De tot.”
Îl duru inima să o vadă așa. Bill se întreba unde dispăruse vechea Riley, singura persoană pe care se putea baza să fie mai puternică decât el, punctul său de sprijin în vremuri grele. Îi era nespus de dor de ea.
“E mort, Riley,” spuse el, cu cel mai încrezător aer pe care și-l putu aduna. “Nu te mai poate răni.”
Riley dădu din cap.
“Nu ai de unde să știi.”
“Sigur că știu,” răspunse el. “I-au găsit corpul după explozie.”
“Nu l-au putut identifica,” spuse ea.
“Știi că el era.”
Plecă fața și își ascunse lacrimile cu o mână. Bill îi strânse mâna cealaltă peste masă.
“Ăsta e un caz nou,” spuse el. “Nu are nimic de-a face cu ce ți s-a întâmplat ție.”
Riley dădu din cap.
“Nu contează.”
Încet, plângând, ridică brațul și îi înmână documentul, ferindu-și privirea.
“Îmi pare rău,” spuse ea, uitându-se în jos, ținându-l cu mâna tremurândă. “Cred că ar trebui să pleci,” adăugă ea.
Bill, consternat, întristat, întinse mână și luă înapoi documentul. În vecii vecilor nu s-ar fi așteptat la un asemenea deznodământ.
Bill rămase pe loc o clipă, luptându-se împotriva propriilor lacrimi. Într-un final, îi mângâie ușor mâna, se ridică de la masă, și își croi drumul înapoi prin casă. April stătea în continuare în sufragerie, cu ochii închiși, dând din cap pe muzică.
* * *
Riley rămase plângând singură la masa de picnic după ce Bill plecă.
Credeam că eram bine, se gândi ea.
Chiar îți dorise să fie bine, pentru Bill. Și chiar credea că ar fi putut duce totul până la capăt. Să stea în bucătărie, vorbind despre banalități fusese în regulă. Apoi ieșiseră afară și când văzuse documentul, crezuse din nou că va fi bine. Chiar mai mult decât bine. Începuse să intre în joc. Vechea poftă pentru meserie se reaprinse, voia să se întoarcă pe teren. Împărțea pe categorii, desigur, gândindu-se la crimele aproape identice, ca un puzzle de rezolvat, aproape abstract, un joc intelectual. Și asta era în regulă. Terapeutul îi spusese că va fi nevoită să o facă dacă spera să se mai întoarcă vreodată la lucru.
Iar atunci, din cine știe ce motiv, puzzle-ul intelectual deveni ceea ce era cu adevărat – o tragedie umană hidoasă în care două femei nevinovate muriseră în chinurile unor dureri și terori de nemăsurat. Și deodată se întrebă: Oare a fost la fel de rău pentru ele cum a fost pentru mine?
Читать дальше