Blake Pierce - Dispărută fără urme

“Are în jur de 30 de ani, nu e chiar tânără,” spuse Spelbren. “Vergeturi, deci a avut cel puțin un copil. Nu e genul traficat de obicei.”

“Ai dreptate,” spuse Bill.

“Dar ce zici de perucă?”

Bill clătină din cap.

“I s-a ras capul,” răspunse el, “așa că pentru orice o fi fost peruca, nu a fost ca să-i schimbe culoarea părului.”

“Și trandafirul?” întrebă Spelbren. “Un mesaj?”

Bill îl examină.

“Floare din material ieftin,” răspunse el. “Genul pe care îl găsești în orice magazin cu prețuri mici. O să căutăm sursa, dar nu o să aflăm nimic.”

Spelbren îl privi din cap până-n picioare, vădit impresionat.

Bill se îndoia că orice ar fi găsit i-ar fi ajutat prea mult. Criminalul fusese prea precis, prea metodic. Întreaga scenă fusese aranjată cu un anumit stil bolnăvicios care îi întindea nervii la maxim.

Văzu cum polițiștii locali ardeau de nerăbdare să se apropie și să închidă cazul. Fuseseră făcute fotografii, iar corpul urma să fie ridicat cât de curând.

Bill rămase pe loc și oftă, simțindu-și picioarele înțepenite. Cei patruzeci de ani de viață începuseră să-l încetinească, cel puțin un pic.

“A fost torturată,” observă el, expirând cu tristețe. “Uită-te la toate tăieturile. Unele încep să se închidă.” Dădu din cap mâhnit. “Cineva a lucrat-o bine timp de câteva zile înainte s-o răpună cu panglica aia.”

Spelbren oftă.

“Ceva l-a scos din sărite pe infractor,” spuse Spelbren.

“Auziți, când încheiem aici?” strigă unul din polițiști.

Bill se uită spre ei și văzu că își foiau picioarele. Doi dintre ei bombăneau în șoaptă. Bill știa că terminaseră treaba, dar nu spunea nimic. Prefera să-i țină pe nătăfleți așteptând și nedumeriți.

Se învârti încet împrejur și analiză locul. Era o zonă bine împădurită, numai pini și cedri și mulți arbuști, cu pârâul bolborosind pe calea-i lină și bucolică spre cel mai apropiat râu. Chiar și acum, în mijloc de vară, nu avea să fie prea cald acolo, așa că trupul nu ar fi putrezit rău imediat. Totuși, cel mai bine ar fi fost să îl ia de acolo și să-l trimită la Quantico. Examinatorii de acolo vor dori să-l disece cât mai era destul de proaspăt. Duba coronerului era parcată pe drumul de pământ în spatele mașinii poliției, așteptând.

Drumul nu era nimic altceva decât urme paralele de cauciucuri prin pădure. Criminalul condusese aproape sigur pe acolo. Cărase corpul pe o scurtă distanță de-a lungul unei poteci înguste până în acest loc, îl aranjă și plecă. Nu ar fi stat mult. Chiar dacă zona era ferită, pădurarii patrulau des locul și mașinile private nu ar fi avut ce căuta pe acest drum. Voise ca trupul să fie găsit. Era mândru de munca sa.

Și fusese găsit de doi călăreți matinali. Turiști pe cai închiriați, îi spusese pădurarul lui Bill. Erau veniți din Arlington în vacanță, cazați la un ranch western neautentic situat în afara Yarnellui. Pădurarul spusese că erau cam isterici acum. Li se spusese să nu părăsească orașul și Bill plănuia să vorbească cu ei mai târziu.

Nimic nu părea nelalocul lui în zona din jurul corpului. Tipul fusese foarte atent. Cărase ceva după el când se întorsese de la pârâu – o lopată, probabil— ca să-și ascundă urmele. Nicio bucățică de nimic lăsată intenționat sau accidental. Orice urme de cauciucuri fuseseră cel mai probabil șterse de mașina de poliție și duba coronerului.

Bill oftă în sinea sa.

La naiba, gândi el. Unde e Riley când ai nevoie de ea?

Vechea sa parteneră și cea mai bună prietenă era involuntar în concediu, recuperându-se după trauma suferită în timpul ultimului lor caz. Da, fusese unul nasol. Avea nevoie o pauză, și adevărul era că era posibil să nu se mai întoarcă deloc.

Dar chiar avea nevoie de ea acum. Era mult mai deșteaptă decât Bill, și nu îl deranja să recunoască. Îi plăcea să-i vadă mintea la treabă. Și-o imagină despicând firul în patru, analizând locul în detaliu. Până acum l-ar fi tachinat cu toate indiciile dureros de flagrante care îl priveau în față.

Ce ar fi văzut Riley aici și Bill nu vedea?

Se simțea blocat și nu îi plăcea senzația. Dar nu mai avea ce să facă momentan.

“Ok, băieți,” strigă Bill către polițiști. “Luați corpul.”

Polițiștii se hliziră și bătură palmele.

“Crezi că o s-o facă din nou?” întrebă Spelbren.

“Sunt sigur,” supse Bill.

“De unde știi?”

Bill trase profund aer în piept.

“Pentru că i-am mai văzut opera înainte.”

“Starea i se înrăutățea în fiecare zi,” spuse Sam Flores, afișând încă o imagine monstruoasă pe ecranul multimedia imens care plana deasupra mesei de conferință. “Până când i-a făcut de petrecanie.”

Bill se prinsese, dar ura să aibă dreptate.

FBI-ul transportase corpul pe cale aeriană la Serviciul de Analiză Comportamentală din Quantico, criminaliștii făcuseră poze și laboratorul începuse toate testele. Flores, un tehnician de laborator cu ochelari cu rame negre, făcea prezentarea sinistră, iar ecranele gigantice erau o prezență amenințătoare în sala de conferință a SAC.

“De cât timp era decedată înainte ca trupul să fie găsit?” întrebă Bill.

“Nu de mult,” răspunse el. “Poate seara de dinainte, devreme.”

Lângă Bill stătea Spelbren, care zburase cu el la Quantico după ce părăsiseră Yarnell. În capul mesei stătea agentul special Brent Meredith, șeful echipei. Meredith întruchipa o prezență impunătoare prin carura sa masivă, trăsăturile sale negre, colțoase și chipul său ”fără prostii”. Nu că Bill ar fi fost intimidat de el – nici pe departe. Îi plăcea să creadă că aveau multe în comun. Erau amândoi veterani cu experiență, și amândoi văzuseră totul.

Flores expuse rapid o serie de prim-planuri ale rănilor victimei.

“Rănile de pe partea stângă au fost provocate la început,” spuse el. “Cele de pe dreapta sunt mai recente, unele provocate ore sau chiar minute înainte de a o sugruma cu panglica. Se pare că a devenit din ce în ce mai violent în intervalul de o săptămână sau mai mult cât a ținut-o captivă. Ruperea mâinii ar putea fi ultimul lucru pe care l-a făcut când încă mai era în viață.”

“Mi se pare că rănile ar fi opera unui singur infractor,” observă Meredith. “Judecând după nivelul crescut al agresivității, probabil bărbat. Ce mai aveți?”

“După părul periuță presupunem că i s-a ras capul cu două zile înainte să fie ucisă,” continuă Flores. “Peruca a fost petecită cu bucăți din alte peruci, toate ieftine. Lentilele de contact au fost probabil comandate prin poștă. Și încă ceva,” spuse el, uitându-se la figurile din jur, ezitând. “A acoperit-o cu vaselină.”

Bill simți cum tensiunea în cameră se întețea.

“Vaselină?” întrebă el.

Flores dădu din cap.

“De ce?” întrebă Spelbren.

Flores ridică din umeri.

“Asta e treaba ta,” răspunse el.

Bill se gândi la cei doi turiști pe care îi interogase ieri. Nu fuseseră de ajutor deloc, oscilând între curiozitate morbidă și limita panicii provocate de ceea ce văzuseră. Erau nerăbdători să se întoarcă acasă în Arlington și nu existase niciun motiv să îi rețină. Fuseseră interogați de fiecare ofițer disponibil. Și fuseseră avertizați în mod corespunzător să nu povestească nimic despre ceea ce văzuseră.

Meredith suflă și își puse ambele palme pe masă.