Blake Pierce - Înlănțuită

Atunci îi sună telefonul din birou. Văzu că apelul venea pe o linie comună tuturor agenților speciali. Era linia pe care centrala SAC-ului o folosea pentru a înainta solicitările corespunzătoare agenților. Regula de aur era că agentul care răspundea primul unui asemenea apel primea cazul.

Riley aruncă o privire către celelalte birouri. Nimeni altcineva nu părea să fie prezent momentan. Ceilalți agenți fie luau o pauză fie erau plecați la treabă pentru alte cazuri. Riley răspunse.

– Agent special Riley Paige. Cu ce vă pot ajuta?

Vocea de la telefon părea tensionată.

– Agent Paige, aici Raymond Alford, Comisarul poliției din Reedsport, New York. Avem o problemă gravă aici. Ar fi posibil să trecem pe video chat? Cred că aș putea poate să explic mai bine. Și am niște imagini pe care ar trebui să le vedeți cu ochii dumneavoastră.

Asta îi stârni curiozitatea lui Riley.

– Desigur, spuse ea. Îi dădu lui Alford datele ei de contact. Câteva clipe mai târziu vorbea cu el față în față. Era un bărbat slab cu început de chelie care părea să fie înaintat în vârstă. La momentul respectiv, expresia lui era neliniștită și obosită.

– Am avut o crimă aici azi noapte, îi spuse Alford. Una urâtă rău. Dați-mi voie să vă arăt.

O fotografie apăru pe ecranul lui Riley. Înfățișa ceea ce părea a fi corpul unei femei atârnând de un lanț deasupra liniilor de tren. Corpul era înfășurat într-o mulțime de lanțuri, și părea să fie îmbrăcat ciudat.

– Ce poartă victima? întrebă Riley.

– O cămașă de forță, spuse Alford.

Riley tresări. Uitându-se mai atent la fotografie, văzu că era adevărat.

Apoi imaginea dispăru și Riley se trezi din nou față în față cu Alford.

– Domnule Comisar Alford, apreciez semnalul dumneavoastră de alarmă. Dar ce vă face să credeți că acesta este un caz pentru Serviciul de Analiză Comportamentală?

– Pentru că exact același lucru s-a întâmplat acum aproape cinci ani, spuse Alford.

O imagine apăru cu cadavrul unei alte femei. Și ea era înlănțuită de jur împrejur și legată într-o cămașă de forță.

– La vremea aceea fusese o femeie care lucra cu jumătate de normă la închisoare, Marla Blainey. Modus operandi a fost identic – numai că ea a fost aruncată pe malul râului, nu agățată.

Chipul lui Alford reapăru.

– De data aceasta este vorba despre Rosemary Pickens, o asistentă medicală localnică, spuse el. Nimeni nu-și poate imagina din ce motiv, pentru niciuna dintre femei. Erau amândouă simpatizate.

Alford se cocoșă istovit și clătină din cap.

– Agent Paige, oamenii mei și cu mine suntem cu adevărat depășiți aici. Această nouă crimă trebuie să fie opera unui ucigaș în serie sau a unui imitator. Problema este că niciuna din variante nu are sens. Nu avem astfel de incidente în Reedsport. Nu suntem decât un orășel turistic la marginea râului Hudson cu o populație de aproximativ șapte mii de locuitori. Uneori trebuie să intervenim în vreo bătaie sau să pescuim vreun turist din râu. Cam atât de rele sunt lucrurile de obicei aici.

Riley cumpăni. Părea să fie cu adevărat un caz pentru SAC. Chiar ar fi trebuit să îl transfere pe Alford direct lui Meredith.

Dar Riley aruncă o privire spre biroul lui Meredith și văzu că nu se întorsese încă. Va trebui să-l avertizeze despre acest caz mai târziu. Între timp, poate că putea să ajute puțin.

– Care au fost cauzele morții? întrebă ea.

– Gâtul tăiat, la amândouă.

Riley încercă să nu-și arate surprinderea. Sugrumarea și loviturile cu forță brută erau mult mai comune decât spintecarea.

Părea să fie un criminal deosebit de neobișnuit. Cu toate acestea, era genul de psihopat pe care Riley îl cunoștea bine. Era specializată în astfel de cazuri. Era păcat că nu avea să își poată pune în folosință priceperea de data aceasta. În urma traumei sale recente, nu avea să primească misiunea.

– Ați dat jos corpul? întrebă Riley.

– Nu încă, spuse Alford. E atârnată în continuare.

– Atunci nu o dați jos. Lăsați-o acolo deocamdată. Așteptați până ajung agenții noștri acolo.

Alford nu părea încântat.

– Agent Paige, va fi o sarcină dificilă. E chiar lângă liniile de tren și poate fi văzută de pe râu. Și orașul chiar nu are nevoie de o asemenea publicitate. E mare presiune pe mine să o dau jos.

– Lăsați-o acolo, spuse Riley. Știu că nu e ușor, dar e important. Nu va dura mult. Vă vom trimite agenți acolo în după-amiaza asta.

Alford încuviință din cap în tăcere.

– Mai aveți și alte poze cu ultima victimă? întrebă Riley. Vreun prim-plan?

– Sigur, vi le arăt imediat.

Riley se trezi uitându-se la o serie de fotografii detaliate ale cadavrului. Polițiștii locali făcuseră o treabă bună. Fotografiile arătau cât de strâns și elaborat erau înfășurate lanțurile în jurul cadavrului.

În cele din urmă apăru un prim-plan cu fața victimei.

Riley simți că inima îi sare în gât. Ochii victimei erau bulbucați și avea un lanț drept căluș în gură. Dar nu asta o șocă pe Riley.

Femeia semăna mult cu Marie. Era mai în vârstă și mai corpolentă, dar chiar și așa, Marie ar fi putut să arate așa dacă ar mai fi trăit vreo zece ani. Imaginea o izbi pe Riley ca o lovitură emoțională în stomac. Era ca și cum Marie striga după ea, cerându-i să-l prindă pe acest criminal.

Știa că trebuia să preia cazul.

Peterson rula cu mașina, nu prea repede, nu prea încet, simțindu-se bine să aibă în sfârșit fata înapoi în câmpul vizual. În sfârșit, o găsise. Iat-o, fiica lui Riley, singură, în drum spre liceu, neavând nici cea mai mică idee că o urmărea. Că avea să îi pună capăt vieții.

În timp ce o privea, fata se opri deodată în drum și se întoarse, ca și cum ar fi suspectat că era privită. Rămase pe loc, parcă indecisă. Câțiva studenți trecură pe lângă ea și se strecurară în clădire.

Avansă ușor mașina, așteptând să vadă ce va face mai departe.

Nu că fata ar fi contat prea mult pentru el. Mama ei era adevărata țintă a răzbunării sale. Mama ei îi stricase grav planurile, și trebuia să plătească. O făcuse deja, într-un fel – până la urmă, o împinsese pe Marie Sayles la suicid. Dar acum trebuia să-i ia fata care conta cel mai mult pentru ea.

Fata, spre încântarea lui, începu să schimbe direcția și să se depărteze de școală. Din câte se părea, decisese să nu se ducă la ore azi. Inima îi bătea puternic – voia să profite de ocazie. Dar nu putea. Nu încă. Trebuia să-și spună să fie răbdător. Mai erau alți oameni în apropiere.

Peterson înaintă și dădu roată unui cvartal, forțându-se să aibă răbdare. Își suprimă un zâmbet la bucuria care avea să vină. Cu ce avea de gând pentru fiica ei, Riley avea să sufere în feluri pe care nu le-ar fi crezut posibile. Deși era încă uscățivă și ciudată, fata semăna mult cu mama ei. Asta avea să facă lucrurile extra satisfăcătoare.

Cum se învârtea în jur, văzu că fata mergea iute de-a lungul străzii. Trase lângă bordură și o privi câteva minute, până ce-și dădu seama că o lua pe o stradă care ieșea din oraș. Dacă avea să meargă pe jos singură până acasă, atunci acesta ar putea fi momentul perfect să o înhațe.

Inima îi bătea tare, vrând să savureze perspectiva încântătoare. Peterson încercui un alt cvartal cu mașina.

Oamenii trebuiau să învețe să amâne anumite plăceri. Peterson știa să aștepte până la exact momentul potrivit. O recompensă amânată făcea totul mai plăcut. Învățase asta din ani de o delicioasă cruzime prelungită.