Vladimir Obrucev - Plutonia

Făcură repede bagajele, încărcară bărcile și pluta și porniră pe rîu mai departe, de astă dată mai încet, fiindcă ambarcațiunea nu luneca destul de repede pe apă și trebuiau să vîslească tot timpul. Spre seară, priveliștea începu să se schimbe. Colinele de pe maluri erau din ce în ce mai scunde, iar apoi dispărură cu totul. Locul pădurii dese și ai hățișurilor îl luă acum o cîmpie cu crînguri răzlețe, în care predominau boababi gigantici. Numai de-a lungul malurilor se întindea o fîșie îngustă de ierburi buiace. Aici creșteau palmieri, bambuși, liane, trăiau fel de fel de păsări și cîteva specii de maimuțe. Pe cîmpie pășteau turme de antilope, mastodonți, rinoceri, cămilo-girafe, girafe și cai primitivi. În hățiș, lîngă rîu, mișunau tigri, hipopotami și cerbi.

Noaptea poposiră pe un ostrov măricel. O bună parte a acestuia avea caracter de stepă. Numai de-a lungul malului se întindeau grupuri de tufe care alternau cu păpuriș. Ridicară cortul la capătul de nord al ostrovului, de unde se vedea cum rîul se împarte în două brațe, fiecare din ele cu o lățime de cel puțin o sută de pași.

După cină, o larmă neașteptată tulbură liniștea care domnea în jur. De pe malul opus al rîului răsunară niște chiote prelungi, de parcă ar fi strigat o mulțime de oameni. Din cînd în cînd un lătrat furios, întretăiat de urlete puternice, acoperea larma.

Din hățișul de verdeață ieși în goană, frîngînd trestiile și străbătînd tufișurile, o mică turmă de patrupede roșcate, cu pete albe; animalele se aruncară în apă, căutînd să se refugieze pe ostrov. După ele dădu năvală o haită de fiare pestrițe, care începură să înoate urlînd și lătrînd; ele se străduiau să izoleze de restul turmei un animal care rămăsese în urmă și care era, pesemne, la capătul puterilor.

După cîteva clipe, animalele fugărite ajunseră pe ostrov și trecură în goană pe lîngă cort; ele semănau cu niște cai, deși aproape că nu aveau coamă.

Animalul rămas în urmă reuși și el să ajungă pe ostrov înaintea fiarelor, dar urcă anevoie povîrnișul abrupt al malului și cînd ajunse sus, urmăritorii îl înconjurară urlînd și lătrînd. Animalul își adună ultimele puteri și începu să zvîrle cu copitele din față și din spate, ajutîndu-se și cu dinții. Dar această luptă inegală cu atîția dușmani nu putea dura mult. Evitînd loviturile, fiarele se strînseră roată în jurul victimei și așteptară ca ea să cadă istovită.

În acea clipă interveniră oamenii; trei focuri trase în haită doborîră două jivine și puseră pe fugă pe celelalte. Dar victima, sleită de puteri, nu putu profita de acest ajutor neașteptat. Cînd vînătorii ajunseră aproape de animal, el abia mai sufla. Pe gît avea o rană mare, pricinuită pesemne de colții unei fiare cînd haita atacase herghelia. Iată de ce victima, care în fuga ei deznădăjduită pierduse într-una sînge, ajunsese la capătul puterilor.

Examinînd dihăniile, vînătorii constatară că sînt niște mamifere primitive.

Fiarele erau de mărimea unui lup siberian, dar corpul și coada lor lungă și subțire semănau mai curînd cu acelea ale unor feline. Blana era brună, cu dungi galbene transversale pe spinare și coaste, și galbenă pe pîntece. Dinții erau aproape identici, părînd mai degrabă niște colți.

Victima semăna întrucîtva cu un cal. Nu era mai înaltă decît un asin mare, dar mai grațioasă decît acesta, căci avea picioarele subțiri, care se terminau fiecare nu cu o copită, ca la caii adevărați, ci cu patru copite. Numai copita din mijloc era mai dezvoltată, celelalte avînd o formă embrionară.

După ce examinară acest cal ciudat, Kaștanov și Papocikin ajunseră la concluzia că animalul e un cal primitiv, strămoșul cailor de astăzi, care seamănă la înfățișare cu lama americană.

A doua zi, călătorii avură priveliștea aceleiași cîmpii — o adevărată savană sau preerie, cu iarbă înaltă și grupuri de tufe și copaci de-a lungul malurilor rîului și pe nenumăratele ostroave. Pe unul din ostroavele mai mari văzură o turmă de titanoteri — animale înrudite îndeaproape cu hipopotamul și rinocerul.

Exploratorii aveau de gînd să tragă la mal, puțin mai jos, la adăpostul tufișurilor, ca să se apropie pe furiș de turmă și să ucidă un titanoteriu, dar întîlniră un animal și mai interesant — rinocerul cu patru coarne, reprezentantul pachidermelor străvechi. Colosul stătea cu picioarele din față în apă și se adăpa. Cînd pluta se apropie, el înălță capul hidos și căscă larg gura, ca și cînd ar fi vrut să înghită sau cel puțin să-i scuipe pe nepoftiții oaspeți. Pe maxilarul superior îi creșteau de ambele părți doi colți galbeni, lungi; la rădăcina nasului, între ochișorii săi, creșteau alături două coarne nu prea mari, cu vîrfurile în afară, iar de după urechi răsăreau alte două coarne, boante, ca niște cioturi.

Dar nu apucară exploratorii să tragă la mal și să se pitească îndărătul tufișurilor ca să fotografieze acest interesant animal, că el se depărtă de rîu, alergînd greoi în trap mărunt. Kaștanov și Papocikin se luară după el, în nădejdea că pînă la urmă se va opri. Dar deodată zăriră într-o pajiște o dihanie uriașă care stătea lîngă un copac înalt, rupînd frunze la o înălțime de vreo cinci metri. După forma trupului și culoarea pielii, animalul semăna cu un elefant gigantic; spinarea lui se înălța la vreo patru metri deasupra pămîntului. Capul și gîtul lung al animalului nu erau însă ca la elefant. Capul, relativ mic în comparație cu trupul uriaș, semăna cu acela al tapirului, avînd buza superioară mai lungă, fapt care îngăduia animalului să apuce lesne mănunchiuri întregi de frunze,

— Ce monstru o mai fi ăsta? șopti Papocikin. Are trup de elefant, gît de cal, cap de tapir și apucături de girafă.

— După părerea mea, — zise Kaștanov, — avem norocul să vedem un reprezentant rar al subfamiliei rinocerilor fără coarne, ale căror rămășițe s-au găsit de curînd în Belucistan; de aceea acest uriaș — cel mai mare dintre mamiferele terestre — a fost botezat beluchiteriu. El a trăit pe la sfîrșitul Oligocenului sau începutul Miocenului.

— Ce matahală? se minună zoologul. Cred că aș putea trece pe sub pîntecul lui fără să mă aplec, lăsînd doar capul puțin mai jos.

— Dacă am pune alături de această namilă un rinocer adult din India, spinarea acestuia abia ar ajunge pînă la pîntecul uriașului nostru, așa că rinocerul ar părea puiul lui.

— Ce păcat că niciunul din noi nu poate să stea lîngă el în timpul fotografierii, pentru ca mărimea lui să fie și mai evidentă, zise cu părere de rău Papocikin pe cînd fotografia. Deși pare inofensiv, nu m-aș încumeta să mă apropii de el; dacă ne-ar atinge din întîmplare cu piciorul, ne-ar rupe oasele.

— Fotografiază copacul împreună cu animalul; vom măsura pe urmă înălțimea copacului.

Vînătorii așteptară pînă ce beluchiteriul [23] În 1915, o expediție a Academiei de Științe a descoperit în regiunea Turgai rămășițele unui animal uriaș din această sub-familie. Animalul a fost numit indricoteriu. (Nota red. ruse) se depărtă și cu ajutorul unei busole de mînă calculară înălțimea copacului. Apoi măsurară urmele namilei și constatară că ele sînt relativ mici în comparație cu mărimea animalului.