Vladimir Obrucev - Plutonia

— Extraordinar! exclamă Kaștanov uluit.

— Și apoi, de ce lumina e roșiatică și nu galbenă?

— Poate din cauza ceței? fu de părere Papocikin.

— Și eu credeam așa. Astăzi, însă, am reușit să privesc astrul cînd ceața s-a risipit de tot pentru cîtva timp. Discul era totuși roșiatic, așa cum e soarele cînd se află la orizont și luminează prin straturile inferioare, mai umede, ale atmosferei, sau pe timpul unei furtuni de nisip.

— Da, și asta e ciudat!

— Ce spuneți însă despre petele care determină slăbirea luminei la anumite ore? La noapte am să încerc să verific și asta. Dacă fenomenul se repetă, atunci nu va mai încăpea nici o îndoială că acest astru nu e soarele, ci altceva.

— Atunci ce e cu soarele nostru, unde a dispărut? întrebă Papocikin neliniștit.

— De unde vrei să știu! Nu e decît o verigă în plus din lanțul fenomenelor inexplicabile pe care le-am constatat aici în ultimele zile.

— Da, un lanț întreg! spuse gînditor Kaștanov. Depresiunea uriașă de pe continent, indicațiile ciudate ale acului magnetic; schimbarea neînțeleasă a presiunii atmosferice; vremea călduroasă la o latitudine de 81°, nicidecum întîmplătoare, judecînd după faptul că pe aici trece granița ghețurilor și că ne aflăm într-o tundră înverzită; mamuții și rinocerii ce se plimbă prin tundră; soarele la zenit zi și noapte, dar un soare care de fapt nu e soare…

— Și vor mai fi multe altele, fără îndoială. Dar iată-i în sfîrșit și pe tovarășii noștri. Fac prinsoare ca și ei ne aduc vreo ciudățenie.

Săriră toți în picioare și scrutară depărtările, unde se deslușeau destul de bine siluetele a doi oameni, care duceau atîrnat de o prăjină ceva de culoare închisă. Papocikin puse ceainicul pe sobița de spirt și se apucă să gătească frigărui din carne de rinocer. Ceilalți dădură fuga să-și întîmpine tovarășii.

— Istovitoare zi a mai fost și asta! spuse Makșeev. Am văzut și vaci, și tauri, am tras în ei, dar n-am doborît decît un vițel, pe care ne căznim să-l ducem de trei ceasuri.

— Iar în tundră am adunat plante foarte interesante, cu totul aparte, aș spune chiar plante fosile, dacă nu le-aș fi rupt cu mîna mea! adăugă Gromeko, pe spinarea căruia se bălăbănea un ierbar doldora de plante.

În timp ce mîncau și beau ceai, Makșeev și Gromeko povestiră cele văzute în tundră.

— Am mers prin tundră așa, cam vreo zece kilometri. Pămîntul era însă mai uscat decît pe aici Apoi, vegetația a devenit mai bogată, au apărut tufișuri, ba chiar și copăcei…

— Mesteceni polari și sălcii polare, dar de specii necunoscute, pe urmă și lariță, adăugă Gromeko. Am întîlnit și plante cu flori; pe unele dintre ele nu le cunosc de loc, altele au fost descrise de diferiți exploratori, care afirmă că ele aparțin florei post terțiare fosile din Canada.

— În cele din urmă am ajuns la un rîuleț îngust, dar foarte adînc. Negăsind niciun vad, am luat-o la vale, urmînd cursul apei. Arborii întîlniți erau mai înalți decît un stat de om, iar tufișurile dintre ei formau un hățiș greu de străbătut. Aici, am dat de o cireada de tauri veniți să se adape.

— Ce fel de tauri erau? întrebă curios Papocikin.

— Semănau mai curînd cu jacii sălbatici, interveni Gromeko. Sînt negri, au o blană lățoasă, coame mari, groase și o cocoașă în spinare.

— Așa arătau taurii, — continuă Makșeev, — iar celelalte animale, vacile pesemne, erau ceva mai scunde și aveau coarnele mai subțiri și mai scurte. Am văzut acolo și cîțiva viței. Credeam că nu vom întîlni în tundră decît păsări de baltă și sălbătăciuni mici, de aceea nu mi-am luat decît pușca cu alice.

— Iar eu am plecat cu mîna goală!

— Așa se face că am tras în vițel cu alicele cele mai mari pe care le-am găsit în cartușieră. Cireada a dispărut în hățiș, iar vițelul s-a prăbușit în rîu, de unde l-am scos și l-am răpus cu cuțitul.

— Vițelul cîntărea vreo cincizeci de kilograme și trebuia să-l cărăm pînă aici cale de doisprezece kilometri. De aceea, ca să ne fie mai ușor, l-am golit de măruntaie, deși știam că Semion Semionovici are să fie nemulțumit.

— Nu cred, că prea a fost bine ospătat! rîse Kaștanov. Știți din ce carne am făcut frigăruile pe care le-ați mîncat adineauri?

— Din carne de iepure polar, dacă o fi existînd o asemenea jivină!

— Ei bine, nu. Aflați că v-ați delectat cu carne de rinocer și încă de rinocer fosil!

— Ptiu! Ați găsit pe undeva hoitul unui rinocer în tundra veșnic înghețată [12] În regiunile nordice ale Siberiei se descoperă din cînd în cînd, în solul veșnic înghețat, cadavre întregi de animale care au existat cu milenii în urmă și care s-au păstrat neatinse, cu piele, carne și măruntaie, datorită înghețului care a împiedicat putrezirea. De cele mai multe ori se găsesc cadavre de mamut, rareori — de rinocer și mai rar de alte mamifere. Academia de Științe trimite expediții speciale pentru studierea și aducerea acestor cadavre. (Nota red. ruse) și ați hotărît să vă înfruptați dintr-o carne veche de zeci de mii de ani? se miră Gromeko. Dacă știam, nu mîncam. Simt că mi se face greață.

— Totuși frigăruile au fost gustoase, deși cam tari, zise Makșeev.

— Nici nu-i de mirare, e o carne atît de veche!

— Știți, — întrebă la rîndul său Papocikin, — că la cină, o să vă ospătăm cu trompă de mamut fiartă?

— Ce naiba, — se oțărî Gromeko, — v-ați pus în cap să ne otrăviți? Sau vreți să vedeți cum suportă stomacul omului contemporan hoiturile animalelor din alte ere geologice?

Makșeev, căruia nu-i mai făcea greață nici o mîncare de cînd cutreierase Alaska și Ciukotka, interveni și el:

— Am citit undeva că trompa de elefant e foarte gustoasă; cred însă că trompa de mamut trebuie să fie un deliciu.

— Eu, unul, nu pun în gură asemenea spurcăciuni! se mînie Gromeko. Am să-mi frig, mai bine, ficatul vițelului. Cel puțin e proaspăt.

După ce se distrară copios pe socoteala tovarășilor lor, ceilalți exploratori le povestiră în sfîrșit pățaniile din ziua aceea, le arătară cadavrul rinocerului, trompa, coada și smocul de păr din blana mamutului și botanistul se liniști. Ba participă și el la discuție cînd ceilalți se sfătuiră cum și în ce fel să prepare faimoasa trompă, și scoase din buzunar cîteva căpățîni de usturoi sălbatic, pe care le găsise în apropierea locului unde întîlniseră cireada de tauri.

— Iată un bun condiment pentru gătirea trompei, spuse el. Păcat numai că am găsit așa de puțin.

La cină, luară hotărîrea să mai rămînă încă o zi în campament, ca să se ducă toți cinci acolo unde se afla mamutul răpus și să aducă carne și diferite părți pe care doreau să le conserve.

— Iar acum, să discutăm serios cum și încotro să mergem mai departe, propuse Kaștanov, după cină. Cercetările pe care le-am făcut ne-au fost de un oarecare folos. În timpul cît vom sta la sfat, îl vom ajuta pe zoolog să prepare țestele rinocerului și vițelului pe care trebuie să le conservăm. Și pentru că veni vorba, Semion Semionovici, ce crezi, din ce specie face parte vițelul?

— Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei un mamut viu și un rinocer siberian, — răspunse zoologul, — aș susține că animalele pe care le-ați întîlnit seamănă cu jakul care trăiește în zilele noastre în Tibet. Acum însă îndrăznesc să cred că au fost tauri primitivi, dispăruți de pe fața Pămîntului o dată cu mamutul și rinocerul.