Vladimir Obrucev - Plutonia

— Am impresia că în tabără s-a întîmplat ceva — oamenii aleargă de colo pînă colo, iar cîinii latră într-una.

Se opriră pe loc ca să asculte mai bine. Într-adevăr de departe se auzea clar lătratul furios al cîinilor. Urmă apoi o detunătură, două, trei…

— Să-i fi atacat mamuții sau alte animale fosile? Acum sînt gata să cred orice! spuse zoologul.

— Mai bine să ne grăbim într-acolo, că poate au nevoie de ajutorul nostru.

Începură să alerge, cît le îngăduia povara și oboseala. La poalele colnicului aruncară schiurile și trompa și ajunseră sus cît ai bate din palme.

Cîinii lătrau cu furie și se smuceau în lanțuri. Iurta era goală, dar pe costișă se vedea o mogîldeață negricioasă, lîngă care stăteau Borovoi și Igolkin cu armele în mînă.

Într-o clipă, Kaștanov și Papocikin fură lîngă tovarășii lor.

— Ce e, ce s-a întîmplat?

— Ia priviți, răspunse Borovoi, tulburat. Fiara asta ciudată a atacat cîinii, sau poate cîinii au atacat-o. Noi ședeam în cort și n-am văzut cum a început încăierarea. Într-un cuvînt, pînă am dat fuga afară, cu armele, dihania a strivit cu picioarele doi cîini. Ca să-i venim de hac, i-am trîntit în pîntec o pereche de gloanțe dum-dum, care i-au provocat o indigestie mortală.

Igolkin goni cîinii care dădeau tîrcoale fiarei răpuse, iar ceilalți trei începură s-o cerceteze cu luare-aminte. Îndată ce văzură capul fiarei, Kaștanov și Papocikin exclamară într-un glas:

— E un rinocer!

— Un rinocer aici, pe continentul polar? întrebă Borovoi neîncrezător. E adevărat că seamănă destul de bine cu rinocerii, pe care de altfel nu i-am văzut decît în poze. Și totuși, cum poate trăi aici, în tundră, un animal a cărui patrie e la tropice? Asta n-am s-o cred nici în ruptul capului!

— Dar ai să ne crezi pe noi, îl întrerupse Kaștanov, cînd o să-ți spunem că adineauri am vînat mamuți, pricepi dumneata, mamuți care pînă acum erau considerați animale fosile dispărute de zeci de mii de ani!

— Fie-vă milă de mine! se tîngui Borovoi. Nu vă țineți de glume. Mi-e că la urmă o să-mi ies din minți. Tot ce am văzut în ultimele zile e atît de neobișnuit, de nefiresc! Nu știu ce să mai cred: visez sau m-am smintit!

— Liniștește-te, dragul meu! încercă să-l calmeze Kaștanov, apucîndu-l de mînă. Toți sîntem tulburați. Și pe noi ne uimește ce am văzut de la o vreme încoace. Totul e atît de ciudat, de inexplicabil, cel puțin deocamdată. Dar în natură nu există nimic care să fie anormal! Nu uita că ne aflăm pe un continent polar, izolat, cufundat adînc în planeta noastră și pe care o centură lată de ghețuri îl desparte de restul uscatului. E firesc ca pe un asemenea continent să existe condiții fizice cu totul aparte, datorită cărora aici trăiește și astăzi mamutul, dispărut de mult din celelalte regiuni ale Pămîntului. Atunci de ce n-ar fi supraviețuit și contemporanul său rinocerul?

— Rinocerul african sau indian în tundra polară!

— Nu african, ci siberian, păros, care a trăit prin tundrele siberiene o dată cu mamutul.

— Adevărat? Nu știam că au existat astfel de rinoceri. Dar de ce crezi că nu e un rinocer african?

— Ia uită-te aici! Privește, blana lui are părul lung, de culoare brună, în timp ce rinocerul din ținuturile tropicale n-are nici un fel de blană; e mai mare decît reprezentanții de astăzi ai acestor mamifere; cornul din față e neobișnuit de mare și turtit pe laturi.

Văzînd că Papocikin și Kaștanov nu sînt prea tulburați de această întîmplare uluitoare, Borovoi se mai liniști și el și îi întrebă:

— Unde e mamutul pe care l-ați vînat?

— Dar ce, te așteptai să-l aducem în spinare? pufni în rîs Papocikin. L-am doborît departe de aici, în tundră. Am dat acolo de o cireada de numai patru animale și geologul nostru a crezut, văzîndu-le de departe, că sînt niște dîmburi de bazalt, cu marginile abrupte! Pe urmă însă dîmburile astea vulcanice au început, spre groaza noastră, s-o ia din loc prin tundră. Ha-ha-ha! Stai, dar unde e trompa? N-am adus decît trompa și coada. De nu le-ar fi devorat cîinii!

— Hai să le aducem încoace!

Fotografierea, măsurarea și descrierea rinocerului le răpiră mai bine de trei ceasuri, și numai după aceea exploratorii hotărîră să se odihnească. În timp ce mîncau, își aduseră aminte că lipsesc doi din tovarășii lor, și lipsa lor îndelungată îi neliniști.

— Soarele ăsta mereu la zenit te face să pierzi orice noțiune a timpului, bombăni Borovoi. Îl vezi în același loc dimineața, la prînz și seara! Ai impresia că ziua nu se mai sfîrșește.

— Într-adevăr, aici e mereu zi, o dată ce soarele stă tot timpul în același loc pe boltă, încuviință Kaștanov.

— Totuși, noaptea trecută — dacă-i putem spune așa — lumina a mai slăbit, observă meteorologul. Deși dumneata erai înclinat să explici acest fenomen prin împrejurarea că ceața a devenit mai groasă, cînd am ieșit din iurtă pe la miezul nopții, am observat că pîcla nu era mai deasă decît ziua, iar acest soare ciudat lumina mai slab. Am observat pe discul său pete mari, întunecate.

— Foarte interesant! exclamă profesorul. De ce nu ne-ai spus nimic despre această ciudățenie?

— Ciudățenii găsești cu duiumul aici! Am vrut să-mi verific observațiile înainte de a vi le comunica. Astăzi, cam pe la amiază, am observat din nou acest deșucheat de astru și m-am încredințat că pe suprafața lui nu se mai văd pete negre. Am crezut atunci că m-am înșelat noaptea.

— Părerea mea, — interveni Papocikin, — e că în timp ce am mers, învăluiți în ceață, prin Țara lui Nansen, astrul central al sistemului nostru planetar a suferit o catastrofă. Iată de ce îl vedem la zenit, la 81° latitudine nordică, luminînd zi și noapte.

— Poate că Pămîntul nostru s-a întors încetul cu încetul, în așa fel încît partea lui nordică, polară, este îndreptată acum direct spre soare?

— Nu pricep nimic, bombăni Borovoi. Cum de s-a putut ca unghiul de înclinare al axei Pămîntului să se fi schimbat atît de mult, într-un răstimp foarte scurt, fără zguduiri puternice?

— Se prea poate ca, învăluiți în ceață printre ghețuri, să nu ne fi dat seama de aceste zguduiri. Nu-mi pot explica altfel această poziție ciudată a soarelui, stărui Kaștanov.

— Și de ce, mă rog, ești atît de sigur că astrul pe care îl vedem acum este același pe care l-am văzut ultima dată deasupra crestei munților Russki? întrebă Borovoi..

— Dar ce altceva ar putea fi?! se miră Papocikin.

— N-am putea presupune oare cu tot atîta temei că luna a devenit din nou incandescentă, sau că în sistemul nostru planetar a nimerit întîmplător un corp nou, cu lumină proprie și a atras în jurul său ca satelit Pămîntul nostru? spuse meteorologul, zîmbind misterios.

— La ce bun să facem tot felul de presupuneri absurde! replică Kaștanov. Există doar ipoteze bazate pe date geologice în sensul că axa de rotație a Pămîntului nostru s-a deplasat. Prin aceasta sînt explicate, bunăoară, glaciațiunile care au avut loc în unele perioade geologice în India, Africa, Australia, China, precum și flora subtropicală din alte perioade din țara lui Franz Iosef, Groenlanda și așa mai departe.

— Nu te contrazic, pentru că dumneata cunoști mai bine această problema. Am măsurat însă astăzi raza unghiulară a acestui astru și am văzut că e de 20 de minute, în timp ce raza unghiulară a soarelui este aproape de 16 minute, după cum bine știi și dumneata [11] Dimensiunile discului solar, ale lunei, planetelor și stelelor se determină cu ajutorul unui telescop sau al altor instrumente optice, și se măsoară în minute de grad ale bolții cerești, fiind numite raze unghiulare. (Nota red. Ruse) .