Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

La Washington, când pleacă din funcţie, Preşedintele ia aproape totul cu el experienţa, consilierii şi documentele sau, în orice caz, pe acelea pe care nu a apucat să le distrugă vreun colonel plin de bunăvoinţă. Noul venit începe totul de la zero, având cel mai adesea doar o experienţă la nivel statal; îşi aduce cu el propria echipă de consilieri care pot să vină tot ca nişte „curcani", aidoma lui, fără să ştie exact care e mingea şi unde‑i terenul minat. Ceea ce şi explică de ce atâtea reputaţii de la Washington ajung atât de curând să şchiopăteze.

Nu‑i de mirare deci că atunci când, la ora 5.05 din dimineaţa aceea de octombrie, vicepreşedintele Odell pleca uluit de la Re­şedinţa Preşedintelui pentru a trece în Aripa de Vest, se afla în situaţia de a nu prea avea nici o idee despre ce trebuia să facă sau cui să i se adreseze.

— N‑am cum să mă ocup singur de chestia asta, Michael, îi spusese Preşe­din­tele. O să încerc să mă achit în continuare de îndatoririle funcţiei mele. O să‑mi păstrez Biroul Oval. Dar nu pot să conduc şi comitetul de rezolvare a crizei. Oricum, sunt mult prea implicat în ea... Adu‑mi‑l înapoi, Michael. Adu‑mi băiatul înapoi.

Odell era un om mult mai sentimental decât John Cormack. Nu‑şi mai văzuse niciodată prietenul de obicei grav, sec, univer­sitar atât de tulburat şi nici nu‑şi închipuise că avea să ajungă aşa.

Cormack se întorsese apoi în dormitor, unde medicul Casei Albe îi adminis­tra calmante Primei Doamne care nu mai putea să se oprească din plâns.

Odell se instală în fotoliul central de la masa din Sala Cabi­netului, îşi comandă o cafea şi începu să dea telefoane. Răpirea avusese loc în Marea Britanic, deci în afara ţării; avea nevoie de Secretarul de stat. Jim Donaldson dormea încă. Îl trezi şi, fără să îi spună de ce, îi ceru să vină imediat direct în Sala Cabine­tului. Donaldson protestă. Sigur că o să vină, dar la ora nouă.

— Jim, fă bine şi mişcă‑ţi fundul încoace chiar acum. E o urgenţă. Şi nu mai da nici un telefon la Preşedinte ca să‑ţi con­firme. Nu poate să răspundă acum şi m‑a rugat pe mine să mă ocup de problemă.

Cât timp fusese guvernator al statului Texas, Michael Odell considerase întotdeauna afacerile externe drept un capitol impo­sibil de înţeles. Dar între timp stătuse deja destul la Washington şi, în calitatea lui de vicepreşedinte, partici­pase la numeroase şe­dinţe de probleme externe, de unde învăţase o seamă de lucruri. Cei înşelaţi de imaginea afabilă pe care îi plăcea să o cultive îi făceau lui Odell o mare nedreptate, pe care ajungeau de multe ori să o regrete mai târziu. Dacă ar fi fost un prostănac oare­care, Michael Odell n‑ar fi ajuns niciodată să‑şi câştie respectul şi încrederea unui om ca John Cormack. Era, de fapt, chiar foarte inteligent.

Îl convocă şi pe Bill Walters, Procurorul General, conducă­torul politic al FBI‑ului. Walters era sculat şi îmbrăcat deoarece primise deja un telefon de la Don Edmonds. directorul Birou­lui. Era de‑acuma la curent.

— Vin imediat, Michael, spuse el. Vreau să‑l am la îndemână şi pe Don Edmonds. La treaba asta o să avem neapărată nevoie de cunoştinţele lor tehnice. Şi omul lui Donaldson de la Londra îi dă raportul oră de oră. Avem nevoie de toate infor­maţiile de ultim moment. În regulă?

— Grozav, îi răspunse Odell uşurat. Adu‑l cu tine şi pe Ed­monds.

Grupul care se aduna la ora 6.00 dimineaţa îi mai cuprindea şi pe Hubert Reed de la Finanţe (care răspundea de Serviciul Secret); pe Morton Stannard de la Apărare; pe Brad Johnson, consilierul pentru Securitate Naţională; şi pe Lee Alcxander, di­rectorul CIA. La dispoziţia lor aşteptau, gata să fie convocaţi în orice moment, Don Edmonds şi Creighton Burbank de la Servi­ciul Secret, precum şi directorul adjunct Operaţii de la CIA.

Lee Alexander ştia prea bine că, deşi era director al CIA, fu­sese numit în această funcţie din considerente pur politice, nu pentru că şi‑ar fi făcut cariera la spionaj. Cel care conducea întregul domeniu operativ era directorul adjunct Operaţii CI.A. David Weintraub, care aştepta şi el afară împreună cu ceilalţi. Don Edmonds îşi adusese şi el pe unul din cei mai buni oa­meni ai săi. Sub directorul FBI‑ului există trei directori adjuncţi executivi, care conduc serviciul de aplicare a legii, respectiv ad­ministraţie şi investigaţii. Investigaţiile au trei diviziuni spio­naj, legături internaţionale, (din care făcea parte Patrick Seymour de la Londra) şi Investigaţii în criminalistică. Directorul de la Administraţie, Buck Revell, era bolnav, aşa că Edmonds îl adusese pe directorul adjunct de la Investigaţii Philip Kelly.

— Ar fi mai bine să‑i convocăm aici pe toţi, spuse Brad Johnson. Deocam­dată ei deţin mai multe informaţii decât noi.

Ulterior, experţii aveau să formeze Grupul de Rezolvare a Crizei, care avea să se întrunească în Sala Operativă de jos, de lângă centrul de comunicaţii, unde puteau avea mai multă linişte şi confort. Iar mai târziu, când teleobiectivele aparatelor reporte­rilor aveau să înceapă să iscodească prin ferestrele Sălii Cabine­tului, aflată peste drum de Grădina Trandafirilor, membrii Ca­binetului aveau să‑şi ţină şedinţele tot în Sala Operativă.

La început îl ascultară pe Creighton Burbank, care dădea în­furiat toată vina pentru dezastru pe britanici. Burbank le aduse la cunoştinţă tot ce aflase echipa lui din Oraşul de Vară, menţionând toate evenimentele care avuseseră loc înaintea plecării alergătorului din şoseaua Woodstock în zorii aceleeaşi zile, pre­cum şi tot ce izbutiseră să vadă şi să afle mai târziu pe Cîmpia Shotover.

— Am doi oameni morţi, zise el cu un ton ridicat, două vă­duve şi trei orfani pe care trebuie să‑i vizitez. Şi toate astea nu­mai pentru că nemernicii ăia nu‑s în stare să ducă la bun sfârşit o operaţiune de securitate. Şi vreau să se consemne­ze, domni­lor, că serviciul meu a cerut în repetate rânduri ca Simon Cormack să nu plece un an în străinătate şi că am susţinut că avem nevoie de cincizeci de oameni, nu de doisprezece.

— Ei bine, ai avut dreptate, i‑o reteză Odell hotărât.

Don Edmonds tocmai primise un telefon amănunţit de la omul FBI‑ului de la Londra, Patrick Seymour. Edmonds le pre­zentă tot ce se mai aflase până la terminarea şedinţei inaugurale a COBREI, în cadrul Cabinetului, care tocmai se încheiase.

— Dar ce se întâmplă exact în cazul unei răpiri? întrebă Hubert Reed cu un glas potolit.

Dintre toţi consilierii superiori ai Preşedintelui Cormack, Reed era în general considerat cel mai puţin capabil de a face faţă asprei lupte politice interne asociate în mod curent cu pute­rea de la Washington.

Era un băiat scund, al cărui aer de timiditate, ba chiar de lipsă de apărare, era accentuat de ochelarii de bufniţă. Moşte­nise o avere substanţială şi îşi începuse activitatea pe Wall Street ca administrator al fondurilor de pensii la o importantă agenţie de bursă. Având un nas fin pentru investiţii, pe la cinci­zeci de ani ajunsese o personalitate importantă în domeniul fi­nanţelor şi se ocupase de sumele depuse la bancă ale familiei Cormack şi astfel cei doi ajunseseră să se cunoască şi să se îm­prietenească.

Geniul lui Reed pentru finanţe îl determinase pe John Cor­mack să îl învite la Washington. La Finanţe, Reed izbutise să stopeze în anumite limite spirala deficitului bugetar al Americii. Atâta vreme cât era vorba de finanţe, Hubert Reed se simţea în elementul său; doar când i se aduceau la cunoştinţă unele opera­ţiuni „dure" ale agenţiei de aplicare a legii antidrog sau ale ser­viciului secret, ambele departamente din subordinea sa, începea să se simtă extrem de incomodat.