Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Tot în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, dar sepa­rat de poliţie, era Serviciul de Securitate, MI‑5, departamentul care se ocupa de contraspionaj şi care avea un interes deosebit în terorismul din interiorul Marii Britanii. Reprezentantul aces­tuia venise din strada Curzon din cartierul Mayfair, unde erau deja cercetate intens toate dosarele posibililor candidaţi şi se şi luase legătura cu o serie de agenţi „adormiţi" pentru a găsi răs­punsul la o întrebare deosebit de arzătoare: de ce?

Mai era şi un funcţionar superior de la Ministerul Apărării, în subordinea căruia se afla regimentul din serviciul de aviaţie cu misiuni speciale (SAS) de la Hereford. În cazul în care Simon Cormack şi răpitorii acestuia aveau să fie depistaţi rapid şi se punea problema unui asediu, SAS ar fi putut fi necesari pen­tru recuperarea ostaticului, una dintre specialităţile lor secrete. Nu mai trebuia să fie anunţat nimeni că deja plutonul în poziţie de alarmă de o jumătate de oră în cazul acesta, conform ro­taţiei, Plutonul Şapte, paraşutiştii din Escadronul B trecuse discret la Alarma Chihlimbar, de zece minute, iar echipajul de rezervă de la o poziţie de alarmă de două ore la şaizeci de mi­nute.

Participa şi un reprezentant al Ministerului Transporturilor, care controlea­ză porturile şi aeroporturile din Marea Britanie, în strânsă colaborare cu Paza de Coastă şi cu Serviciul Vămilor, acesta avea să organizeze o supraveghere totală a porturilor pentru că un prim imperativ era acela de a‑l reţine pe Simon Cormack în ţară dacă cumva răpitorii ar fi avut altfel de idei. Ministerul Transporturilor luase deja legătura cu Departamen­tul Comerţului şi Industriilor, care făcuse cunos­cut că era impo­sibil să controleze toate containerele sigilate din depozite, care urmau să iasă din ţară. Cu toate acestea, toate avioanele parti­culare, iahtu­rile, navele de croazieră, pescadoarele, trailerele sau bărcile cu motor care aveau la bord vreo ladă mai mare sau un om întins pe o targă sau pur şi simplu drogat sau inconştient, urmau să fie vizitate de un vameş sau un agent al Pazei de Coastă care urma să arunce o privire mai atentă asupra lor.

Dar persoana cea mai importantă, cu rol cheie, stătea în dreapta lui Sir Harry: Nigel Cramer.

Spre deosebire de secţiile şi departamentele poliţiei regio­nale, forţele poliţie­neşti din Londra Poliţia Metropolitană, cunoscută sub numele de „Met." sunt conduse nu de un şef, ci de un comisar, şi reprezintă cea mai mare forţă din ţară. Co­misarul, în cazul de faţă Sir Peter Imbert, este asistat de patru comisari adjuncţi care răspund de cele patru departamente. Departamentui al doilea este cel de Specialişti în Operaţii sau S.O.

Departamentul S.O. are treisprezece secţii, de la Unu la Pa­trusprezece, minus Cinci care, nu se ştie din ce motive, nu există. Printre aceste treisprezece există Brigada Operaţii Se­crete. Brigada Crime Serioase, Brigada Zburători, Brigada Fraude şi Brigada Crime Regionale, precum şi Divizia Specială (contra­spi­onaj), Divizia Spionaj Criminal (S.O.11) şi Divizia Antiteroristă (S.O.I3).

Cel pe care Sir Peter Imbert îl desemnase ca reprezentant al MET‑ului la Comitetul COBRA era Locţiitorul Comisarului Adjunct, Departamentul S.O., Niger Cramer. Cramer avea să dea raportul în două direcţii: pe scară ierarhică, comisarului ad­junct şi chiar comisarului; colateral, comitetului COBRA. Spre el urma să se îndrepte fluxul de informaţii de la ofiţerul pentru investigaţii oficiale, O.I., care, la rândul său, putea să folosească toate diviziile şi brigăzile din depar­tament după cum considera de cuviinţă.

Met.‑ul poate să se suprapună poliţiei regionale doar printr‑o decizie politi­că, dar primul‑ministru luase deja această hotărâre, justificată de bănuiala că Simon Cormack putea foarte bine să se fi aflat de‑acum în afara zonei Văii Tamisei; iar Sir Harry Marriott i‑o şi adusese la cunoştinţă şefului poliţiei. Oa­menii lui Cramer se aflau deja în împrejurimile Oxfordului.

Mai erau şi doi ne‑britanici invitaţi să facă parte din CO­BRA. Unul dintre ei era Patrick Seymour, omul FBI‑ului de la ambasada americană; celălalt era Lou Collins, ofiţerul de legă­tură al CIA, cu baza la Londra. Includerea lor reprezenta mai mult decât un gest de curtoazie; se aflau acolo pentru a‑şi ţine la curent propriile organizaţii despre amploarea eforturilor celor de la Londra pentru rezo­lva­rea acestei crime abominabile şi ca să contribuie, la o adică, prin dovezile preţioase pe care le‑ar fi putut eventual descoperi oamenii lor de acasă.

Sir Harry deschise şedinţa cu un scurt raport asupra faptelo cunoscute până atunci. Răpirea avusese loc în urmă cu trei ore. În acest moment considera că se puteau face două presupuneri: una că Simon Cormack era departe de Cîmpia Shotover şi sechestrat într‑o ascunzătoare secretă; a doua că fapta fusese comisă de cine ştie ce terorişti care nu luaseră încă legătura cu autori­tăţile.

Cel de la Spionajul Secret îi informă că oamenii săi încercau să ia contact cu o sumedenie de agenţi infiltraţi în grupările te­roriste europene cunoscute pentru a încerca să o identifice pe aceea care se afla în spatele acestei acţiuni. Dar toată treaba avea să mai dureze câteva zile.

— Agenţii infiltraţi de noi duc o existenţă foarte periculoasă, adăugă el. N‑avem cum să le dăm telefon şi să le cerem direct informaţiile de care avem nevoie. Trebuie să organizăm o serie de contacte secrete pe parcursul săptămânii viitoare ca să vedem dacă putem da de vreun fir.

Cel de la Serviciul de Securitate adăugă că departamentul său făcea la rândul lui acelaşi lucru cu grupările cunoscute din interiorul ţării, posibil să fie implica­te sau să aibă cunoştinţă de acţiunea respectivă. Dar se îndoia că răufăcătorii erau localnici. Pe lângă I.R.A. şi INLA ambele irlandeze Insulele Britanice îşi aveau şi ele contingentul lor de excentrici, dar nivelul de profesionalism brutal vădit în Cîmpia Shotover părea să‑i ex­cludă pe obişnuiţii nemulţumiţi cu mani­fes­tări zgomotoase. Cu toate acestea, aveau să fie activaţi şi agenţii infiltraţi ai departa­mentului său.

Nigel Cramer îi informă că primele indicii aveau cel mai probabil să apară în urma anchetei judiciare sau a descoperirii unui martor întâmplător, încă necunoscut.

— Ştim ce maşină au folosit, spuse el. O furgonetă Ford Tranzit de culoare verde, departe de a fi nouă, pe lateral cu in­scripţia familiară în Oxfordshire a firmei de fructe Barlow. A fost văzută trecând spre est prin Wheatley, îndepărtân­du‑se de locul crimei, cam la cinci minute după atac. Şi nu era o maşină de la Barlow avem confirmarea acestui lucru. Mar­torul nu a reţinut numărul furgonetei. Evident că se întreprind acum cercetări intense pentru a descoperi martori care să fi vă­zut maşina şi direcţia în care s‑a îndreptat sau pe oamenii din cabină. După cât se pare, erau doi nişte simple siluete nedes­luşite în spatele parbrizului dar lăptarul crede că unul avea barbă.

Cât despre probe, avem cricul maşinii, urmele clare ale roţi­lor cei din Valea Tamisei au stabilit exact locul unde a sta­ţionat şi o întreagă colecţie de cartuşe uzate care par să pro­vină de la o carabină automată. Au fost trimise în totalitate la experţii militari de la Fort Halstead. Plus gloanţele care ur­mează să fie extrase din cadavrele celor doi agenţi ai Serviciu­lui Secret şi cel al sergentului Dunn de la Divizia Specială din Oxford. Fort Halstead o să ne spună exact, dar la prima vedere par să fie muniţii ale Pactului de la Varşovia. Aproape toate grupă­rile teroriste europene folosesc armament din blocul răsă­ritean, în afară de Armata Republicană Irlandeză.