Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

La câteva secunde după recepţionarea apelului lansat de agentul aflat în agonie, restul echipei de pe Şoseaua Woodstock se şi aruncase în alte două maşini şi se îndrepta în goană spre Cîmpia Shotover. Traseul parcurs de alergă­tor era foarte vizibil şi, de altfel, îl cunoşteau cu toţii până în cele mai mici amă­nunte. Cel care asigurase serviciul de noapte rămăsese acasă îm­preună cu celălalt agent şi dăduse imediat două telefoane: lui Creighton Burbank la Washington, trezindu‑l din somn pentru că era cu cinci ore mai devreme ca la Londra; şi consilierului juridic de la ambasada Statelor Unite de la Londra, pe care îl surprinse în timp ce se bărbierea.

Consilierul juridic de la orice ambasadă este în acelaşi timp şi reprezentan­tul FBL‑ului, iar postul de Ia Londra este printre cele mai importante. Între cele două agenţii de apărarea ordinii şi legalităţii din cele două ţări există o colabora­re strânsă şi con­stantă. Patrick Seymour preluase această funcţie, cu doi ani în urmă, de la Darrell Mills, se înţelegea foarte bine cu britanicii şi îşi făceau mese­ria cu pasiune. Acum, prima sa reacţie fu de a se face alb ca varul la faţă şi de a da imediat un telefon secret lui Donald Edmonds, directorul FBI‑ului, care dor­mea tun la reşe­dinţa sa din Chevy Chase.

Al doilea loc în care a fost recepţionat apelul era una din maşinile de patrulă ale Poliţiei din Valea Tamisei care răspunde de vechile comitate Oxfordshire, Berk­shire şi Buckinghamshire. Cu toate că echipajul american cu însoţitor brita­nic se afla per­manent în apropierea lui Simon Cormack, PVT îşi luase obiceiul de a avea mereu o maşină prin apropiere, cam la o milă, gata să intre pe loc în acţi­u­ne oricând ar fi fost nevoie. Maşina patrulei era pe recepţie în banda specială, se afla în acel mo­ment la Headington şi parcurse mila rămasă în cincizeci de se­cunde. Unii aveau să fie mai târziu de părere că sergentul şi şo­ferul maşinii ar fi trebuit să treacă de locul ambuscadei şi să în­cerce mai bine să ajungă din urmă furgoneta. Uşor de judecat la rece; dar cu trei oameni care zăceau pe drumul din Shiotover, era normal că aceştia se opriseră mai întâi să vadă dacă puteau să le acorde asistenţă şi/sau să obţină informaţii imediate. Era însă mult prea târziu pentru amândouă.

Cel de‑al treilea post de ascultare era la sediul Poliţiei din Valea Tamisei din satul Kidlington. Poliţista Janet Wren era tocmai pe cale să iasă din schimbul de noapte, la ora 7.30, şi căsca obosită atunci când îi răsunase în urechi glasul bolborosit, cu accent american. Fu atât de uluită, încât pentru o clipă îi trecu prin minte că nu putea fi vorba decât de vreo glumă. Apoi începu să consulte o listă şi să apese pe diferite butoane ale computerului de lângă ea. Pe ecran se iviră o serie de instruc­ţiuni pe care femeia înspăimântată le urmă punct cu punct.

După o îndelungată colaborare pe care poliţia din Valea Ta­misei o avusese cu un an în urmă cu Scotland Yardul, Ministe­rul de Interne al Marii Britanii, ambasada americană şi Servi­ciul Secret al Statelor Unite, operaţiunea comună de păzire a lui Simon Cormack fusese numită codificat Operaţiunea Yankee Doodle. Instrucţiunile de rutină fuseseră codificate, la fel ca şi procedurile de urmat într‑o gamă largă de împrejurări ca, de exemplu, în caz de implicare într‑o bătaie la bar sau pe stradă, într‑un accident de circulaţie, într‑o demon­straţie politică, în caz de boală sau că ar fi dorit să îşi petreacă la un moment dat vremea departe de Oxford, în vreo altă ţară. Poliţista Wren ac­tivase codul Răpire şi computerul o îndruma ce să facă.

În câteva minute, şeful din schimbul de noapte era alături de ea, livid de îngrijorare, şi începea să dea o serie de telefoane de urgenţă. La Inspectorul Şef al Departamentului de Investigaţii Criminale (DIC), care se angajă să‑l informeze personal pe cole­gul său de la Departamentul Special (DS) al PVT. La adjunctul Şefului Poliţiei (Operaţii), pe care apelul îl găsea pe cale să atace două ouă fierte şi care, după ce îl ascultă cu atenţie, emise o serie rapidă de ordine şi întrebări.

— Unde exact?

— Cîmpia Shotover, domnule, i se răspunse de la Kidlin­gton. Delta Bravo e la faţa locului. Au întors din drum o ma­şină particulară care venea de la Wheatley, alţi doi alergători şi o doamnă cu un cîine în partea dinspre Oxford. Americanii au murit amândoi; sergentul Dunn, de asemenea.

— Iisuse Hristoase, gîfîi adjunctul şefului Poliţiei.

Avea să fie cea mai mare lovitură din cariera lui şi, în calitate de şef al operaţiilor, latura practică a activi­tă­ţii poliţieneşti, de el depin­dea dacă totul avea să iasă bine. Nu era admisă nici o greşeală. Absolut inacceptabilă. Începu să se ambaleze.

— Trimite imediat cel puţin cincizeci de oameni în uni­formă. Cu căşti, bastoane şi galoane. Să nu mai pătrundă ni­meni. Ia‑i pe toţi din CPOS pe care‑i avem. Şi blochează dru­murile. Sunt două direcţii, nu? Au şters‑o prin partea dinspre Oxford?

— Delta Bravo zice că nu, îi răspunse cel de la postul de poliţie. Nu ştim cât timp a trecut între atac şi apelul americanu­lui. Dar trebuie să fi fost destul de puţin. Delta Bravo era pe şosea la Headington şi zice că n‑a trecut nimeni pe lângă ei ve­nind dinspre Shotover. O să aflăm mai mult după urmele roţi­lor e foarte mult noroi pe acolo.

— Concentraţi‑vă ca să blocaţi drumurile de la nord spre sud în partea de răsărit. O să mă ocup eu de şeful poliţiei. Ma­şina mea e pe drum?

— Ar trebui de‑acum să fie în faţa casei, îi răspunse cel din Kidlington.

Aruncă o privire pe fereastra sufrageriei şi văzu maşina, care în mod normal venea cu patruzeci de minute mai târziu, sosind în faţa casei.

— Cine mai e pe drum? întrebă el.

— DIC, DS, CPOS, şi acum cei în uniformă, sosi răspunsul de la Kidlington.

— Scoateţi toţi detectivii de la celelalte cazuri şi puneţi‑i şi pe ei la bătaie, ordonă adjunctul şefului Poliţiei. Eu mă duc di­rect la Shotover.

— Şi drumurile le blocăm pe ce rază?, se intersă ofiţeul de serviciu de la post.

Adjunctul şefului Poliţiei stătu puţin să re­flecteze. Blocarea drumurilor e mai uşor de zis decât de făcut. Comitatele Interioare, pline de monumente istorice şi populate masiv, au un întreg labirint de drumuri regionale, drumuri se­cundare şi drumuri de ţară care leagă oraşele, satele şi cătunele din ţinut. Dacă aruncai plasa prea departe, numărul drumurilor mărunte se înmulţea cu sutele; dacă o aruncai prea aproape, se reducea distanţa pe care o aveau de străbătut răpitorii pentru a scăpa de urmărire.

— Capătul comitatului Oxfordshire, se răsti ajunctul Şefului Poliţiei.

Încheie convorbirea apoi îl chemă pe şeful său cel mai mare. Şeful Poliţiei. Activitatea antiinfracţională de zi cu zi a oricărei forţe regionale de poliţie din Marca Britanic este condusă de Adjunctul Şefului Poliţiei. Şeful Poliţiei poate să aibă sau nu experienţă în activitatea de poliţie; în sarcina lui sunt însă politica, morala, imaginea publică şi legătura cu Londra. Adjunctul se uită la ceasul de la mână şi formă numărul de tele­fon; era 7.31 dimineaţa.

Şeful Poliţiei din Valea Tamisei locuia într‑un frumos presbiteriu transfor­mat în locuinţă din satul Bletchingdon. Se ridică de la masa din bucătărie şi se îndreptă, ştergându‑şi marmelada de la gură, spre birou ca să răspundă la telefon. La auzul ştiri­lor, uită cu totul de micul dejun. Multe mese de diminaţă aveau să fie perturbate în această a noua zi a lunii octombrie.