Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Continuă să alerge prin Noul Headington, traversând Linia Dublă de Centură pe podul care ducea către Colina Shotover. Nu se mai vedea nici un alt alergător; Simon era aproape sin­gur. La capătul Străzii Vechi începea panta dealului şi Simon simţi durerea alergătorului de cursă lungă. Picioarele musculoase îl purtau spre vârful dealului şi mai departe, până în Cîmpia Shotover. Aici se termina drumul asfaltat şi Simon intră pe poteca plină de hârtoape pe care ploaia de peste noapte le um­pluse cu apă. Preferă să înainteze prin iarba de pe marginea drumului, a cărei moliciune îi dădea o senzaţie de desfăşurare şi, depăşind pragul durerii, se simţi cuprins de beţia alergării.

În spatele lui, limuzina fără însemne îşi făcu apariţia de după copacii de pe deal, ieşi de pe drumul asfaltat şi începu să se hurducăie prin hârtoape. Oamenii dinlăuntrul ei cunoşteau drumul foarte bine şi erau sătui de el până peste cap. Cinci sute de metri de drum de ţară, plin de bolovani cenuşii, până la re­zervor, de acolo înapoi pe drumul asfaltat care cobora spre sa­tul Wheatley trecând prin cătunul Littleworth.

Cam la o sută de metri de rezervor, drumul se îngusta şi era umbrit de coroana unui frasin uriaş. Aici se afla parcată o furgonetă, trasă cât mai mult în afara drumului. Era un Ford Tranzit uzat, de culoare verde, pe care se vedea inscripţia PRO­DUSE DE LIVADĂ BARLOW. Nu era nimic neobişnuit pen­tru că, la începutul lunii octombrie, ţinutul era împânzit de furgonetele lui Barlow care duceau vânzătorilor de fructe merele dulci de Oxfordshire. Oricine ar fi avut curiozitatea de a arunca o privire în spatele furgonetei invizibil pentru cei din limu­zină pentru că furgoneta stătea îndreptată cu faţa înspre ei ar fi văzut stive întregi de lăzi cu mere. Şi nu şi‑ar fi dat nicide­cum seama că lăzile nu erau decât două tablouri lipite pe partea interioară a ferestrelor.

Furgoneta avea o pană la roata din faţă, lângă care stătea pe vine un bărbat cu o cheie în mână, care încerca să scoată anve­lopa de pe roata ridicată cu un cric. Omul era adâncit în muncă. Tînărul cu numele de Simon îşi continuă alergarea pe marginea drumului din cealaltă parte a furgonetei.

De cum ajunse în dreptul furgonetei, două acţiuni se succe­dară cu o viteză înspăimântătoare. Uşile din spate ale furgonetei se dădură în lături şi din ea ţâşniră doi bărbaţi îmbrăcaţi amândoi în treninguri negre identice şi cu măşti de schi pe faţă, care se aruncară asupra alergătorului uluit şi îl trântiră Ia pământ. Cel cu cheia se întoarse şi se ridică în picioare. Sub pălăria cu boruri largi, chipul îi era şi lui acoperit de o mască iar cheia pe care o ţinea în mână nu era cheie deloc, ci o mitralieră cehească Skorpion. Fără să facă nici o pauză, începu imediat să tragă, spulberând parbrizul limuzinei care se afla la nici două sute de metri în spatele alergătorului.

Bărbatul de la volan, atins drept în faţă, muri pe loc. Ma­şina o luă razna şi se opri când acesta îşi dădea ultima suflare. Bărbatul din spate reacţionă cu viteza unei pisici sălbatice, des­chise uşa, sări afară şi, după ce se rostogoli de două ori, se ri­dică în poziţia de tragere. Reuşi să‑şi descarce de două ori arma Smith Weston cu ţeava scurtă, de calibrul 9 mm. Primul foc trecu la 30 cm de ţintă, al doilea la 30 m pentru că, în timp ce trăgea, fu lovit în piept de tirul continuu al Skorpionului. De fapt, nu avusese practic nici o şansă.

Bărbatul de lângă şofer ieşi din maşină la o clipă după cel din spate. Uşa rămase larg deschisă şi el încercă să tragă în cel cu mitraliera prin fereastra lăsată. Trei gloanţe pătrunse prin caroserie îl atinseră în pântece şi îl aruncară pe spate. După alte cinci secunde, cel cu miltraliera se aruncase deja lângă şoferul furgonetei; ceilalţi doi îl azvârliseră pe student în spatele Transitului şi trântiseră uşile; furgoneta ieşise de pe cric, dăduse cu spatele spre intrarea în rezervor, făcuse o întoarcere din trei mişcări şi o pornise pe drumul care ducea înapoi spre Wheatley.

Agentul Serviciului Secret era în agonie, dar plin de bărbă­ţie, se târî centimetru cu centimetru, până la uşa deschisă a maşi­nii, bîjbîi după microfonul de la bord şi, cu limba împleticită, îşi transmise mesajul final. Nu‑şi mai bătu capul cu semnalele, codurile sau procedurile de radioemisie; nu‑i mai rămăsese decât prea puţină vlagă. Când, după cinci minute, soseau ajutoarele, omul trecuse deja în cealaltă lume. În microfon spusese doar: „Ajutor... ne trebuie ajutor. Tocmai a fost răpit Simon Cormack."

CAPITOLUL PATRU

MARTIE 1991

În urma apelului radio lansat de agentul secrete american înainte de a muri, mai multe lucruri aveau să se întâmple cu o grabă şi viteză de nedescris. Răpirea unicului fiu al Preşedintelui a avut loc la ora 7.05. Apelul radio a fost înregistrat la 7.07. Cu toate că folosise o lungime de undă specială, cel care lansase apelul vorbise necodi­ficat. Din fericire, nici un ascultător neautorizat nu se afla pe frec­ven­ţele utilizate de poliţie. Apelul a fost recepţionat în trei locuri.

În casa închiriată pe Şoseaua Woodstock se aflau ceilalţi zece agenţi ai Serviciului Secret însărcinaţi cu paza fiului Preşe­dintelui pe perioada anului de studii de la Oxford. Opt mai erau încă în pat, doi erau însă în picioare, inclusiv ofiţerul de serviciu din timpul nopţii, care asculta pe frecvenţa specială.

Directorul Serviciului Secret, Creighton Burbank, protestase încă de la bun început, fiind de părere că fiul Preşedintelui n‑avea ce să caute la studii în străi­nă­tate atâta vreme cât părintele lui era în funcţie. Dar Preşedintele Cormack, care nu vedea de ce să‑şi lipsească băiatul de acest mult dorit prilej de a studia la Oxford, nu‑l luase în seamă. Înghiţindu‑şi obiecţiile, Burbank ceruse o echipă de cincizeci de oameni care să‑l însoţească la Oxford.

Şi din nou John Cormack cedase la insistenţele fiului său „Mai slăbeş­te‑mă, te rog, tăticule, cu chestiile astea, nu‑ţi dai seama că o să arăt ca o vită prezentată la târg, cu cincizeci de soldaţi roind în jurul meu?" aşa că se hotă­râ­seră asupra unei echipe din 12 oameni. Ambasada americană de la Londra închiriase o vilă întreagă în partea de nord a Oxfordului şi, după o colaborare de mai multe luni cu autorităţile britanice, angajase un personal format din trei englezi verificaţi şi paraverificaţi: un grădinar, un bucătar şi o femeie de serviciu. Totul în scopul de a‑i oferi lui Simon Cormack posibilitatea de a se bucura de o viaţă de student cât se poate de normală.

Echipa avusese întotdeauna minimum opt oameni în ac­ţiune, patru în perioada week‑endului. Se formaseră patru pe­rechi: trei schimburi de serviciu acasă şi doi care să‑l escorteze pe Simon pretutindeni, atunci când pleca de pe Şoseaua Woodstock. Agenţii secreţi ameninţaseră cu demisia dacă nu avea să li se permită să umble înarmaţi legea britanică interzicea străinilor portul de arme pe teritoriul regatului. Se ajunsese la un compromis tipic: atunci când plecau de acasă, erau însoţiţi în maşină de un sergent britanic de la Serviciul Special. „Din punct de vedere tehnic, americanii acţionau sub îndrumarea acestuia şi puteau, astfel, să umble înarmaţi. Bineînţeles că nu era decât o simplă ficţiune, dar cei de la Serviciul Special, localnici din Oxfordshire, erau călăuze preţioase şi se ajunsese în cele din urmă la relaţii cât se poate de prieteneşti. Sergentul britanic era cel care sărise din spatele maşinii şi încercase să se folosească de Smith 4 Westonul său de 9 mm înainte de a fi doborât pe Cîmpia Shotover.