Morgan Rice - Jurământ De Glorie

"Domnul meu," a spus rece comandantul "Dintre cei șase hoți executați pentru furtul Săbiei Destinului, acest om era al șaptelea, cel care scăpase. Ne spune cea mai ciudată povestea a ceea ce s-a întâmplat.

"Vorbește!" l-a împuns comandantul, scuturându-l pe tâlhar.

Acesta s-a uitat nervos în toate direcțiile, părul lui zbârlit lipindu-i-se de obraji, arătând nesigur. În final, a strigat:

"Ni s-a ordonat să furăm sabia!"

Camera a izbucnit într-un murmur ultragiat.

"Eram nouăsprezece!" a continuat el. "O duzină trebuia să o ia, sub acoperirea întunericului, peste podul de pe Canion și în sălbăticie. Au ascuns-o într-o căruță și au escortat-o peste pod, astfel încât soldații care erau de gardă să nu aibă nicio idee ce era înăuntru. Celorlalți, noi șapte, ni s-a ordonat să rămânem în urmă după furt. Ni s-a spus că vom fi întemnițați de ochii lumii iar apoi eliberați. Dar, în loc de asta, toți prietenii mei au fost executați. Și eu aș fi fost, dacă nu aș fi fugit."

În cameră s-a auzit un murmur lung, agitat.

"Și unde duceați sabia?" a insistat comandantul.

"Nu știu. Undeva în adâncurile Imperiului."

"Și cine ți-a ordonat așa ceva?"

"El!" a spus tâlharul, întorcându-se brusc și arătând cu un deget subțire către Gareth. "Regele nostru! El mi-a ordonat să o fac!"

În cameră a izbucnit un murmur îngrozit, s-au auzit strigăte, până când un consilier și-a trântit de câteva ori bastonul de fier și a strigat, cerând liniște.

Sala s-a liniștit puțin.

Gareth, care deja tremura de frică și mânie, s-a ridicat lent de pe tron, iar camera a tăcut cu toți ochii pe el.

Câte un pas odată, Gareth a coborât treptele de fildeș, pașii săi creând ecouri, tăcerea atât de deasă că o puteai tăia cu cuțitul.

A traversat camera până când, în final, a ajuns la tâlhar. S-a uitat rece la el de la treizeci de centimetri distanță, bărbatul zbătându-se să scape de brațul comandantului, privind în toate direcțiile, dar nu spre el.

"Hoții și mincinoșii suntr tratați într-un singur fel în regatul meu", a spus Gareth încet.

Brusc a scos un pumnal de la centură și l-a înfipt în inima tâlharului.

Bărbatul a țipat de durere, ochii ieșindu-i din orbite, apoi, brusc, a căzut la podea, mort.

Comandantul a privit spre Gareth, încruntându-se spre el.

"Tocmai ai ucis un martor împotriva ta", a spus el. "Îți dai seama că asta servește doar în a-ți stabili mai bine vinovăția?"

"Ce martor?" a întrebat Gareth, surâzând. "Morții nu vorbesc."

Comandantul s-a înroșit.

"Dacă ați uitat, sunt comandantul a jumătate din armata regelui. Nu voi fi tratat ca un prost. Din acțiunile tale pot doar să presupun că ești vinovat de crima de care ești acuzat. Ca atare, eu și armata mea nu te vom mai servi. De fapt, te voi aresta pe motiv de trădare față de Inel!"

Comandantul a făcut un semn oamenilor săi și, ca unul, câteva zeci de soldați și-au tras săbiile și au pășit înainte să îl aresteze pe Gareth.

Lordul Kultin a venit în față cu de două ori mai mulți dintre oamenii săi, toți scoțându-și săbiile și mergând spre Gareth.

Au stat acolo, confruntându-se cu soldații comandantului, cu Gareth în mijlocul lor.

Gareth a surâs triumfător înapoi spre comandant. Oamenii lui erau depășiți numeric de forța de luptă a lui Gareth, și el o știa.

"Nu voi fi arestat de nimeni," a mârâit Gareth "Și cu siguranță nu de mâna ta. Ia-ți oamenii și părăsește Curtea mea - sau confruntă-te cu furia forței mele de luptă personale."

După câteva momente tensionate, comandantul s-a întors și a făcut semn oamenilor săi și, ca unul, toți s-au retras, mergând atenți cu spatele, cu săbiile trase, ieșind din cameră.

"Din această zi înainte," a strigat comandantul, "să fie cunoscut că nu te mai servim! Vei întâmpina de unul singur armata Imperiului. Sper să te trateze bine. Mai bine decât l-ai tratat tu pe tatăl său!"

Toți soldații au ieșit val vârtej din sală, cu un zgomot puternic de metal.

Duzinile de consilieri și servitori și nobili care rămăseseră stăteau toți tăcuți, abia șoptind.

"Plecați!" a urlat Gareth. "CU TOȚII!"

Toți oamenii au ieșit rapid din sală, chiar și forța personală de luptă a lui Gareth a plecat.

A rămas o singură persoană în urma celorlalți

Lordul Kultin.

Doar el și Gareth erau singuri în sală. El a venit lângă Gareth, oprindu-se doar la câțiva pași și l-a studiat, ca și cum îi lua măsura. Ca de obicei, fața lui nu avea nicio expresie. Era adevărata față a unui mercenar.

"Nu îmi pasă ce ai făcut sau de ce," a început el cu vocea lui gravă și întunecată. "Mie nu-mi pasă de politică Eu sunt un luptător. Îmi pasă doar de banii pe care mi-i plătești, mie și oamenilor mei."

A făcut o pauză.

"Totuși, aș vrea să știu, pentru satisfacția mea personală: chiar le-ai ordonat oamenilor aceia să ia sabia de aici?"

Gareth s-a holbat înapoi la bărbat. Era ceva în ochii lui pe care îl recunoștea din el însuși: erau reci, fără remușcări, oportuniști.

"Și dacă am făcut-o?" l-a întrebat Gareth.

Lordul Kultin s-a uitat la el pentru mult timp.

"Dar de ce?" a întrebat el.

Gareth se uita la el în tăcere.

Ochii lui Kultin s-au lărgit, înțelegând.

"Nu o puteai mânui, așa că nimeni nu trebuia să o facă?” a întrebat Kultin. „Asta e?" S-a gândit la implicații. "Și totuși", a adăugat Kultin, "cu siguranță știai că dacă o trimiți în altă parte, asta va coborî scutul, făcându-ne vulnerabili la atac."

Ochii lui Kultin s-au deschis mai larg.

"Vroiai să fim atacați, nu-i așa? Ceva în tine vrea Curtea Regelui distrusă", a spus el brusc, dându-și seama.

Gareth a zâmbit înapoi.

"Nu toate locurile," a spus el, "sunt menite să dureze pentru totdeauna."

Gwendolin mărșăluia cu anturajul enorm de soldați, consilieri, servitori, sfătuitori, Cavaleri de Argint, Legiune și jumătate din Curtea Regelui, cum își făceau drum - un oraș enorm, în mișcare - îndepărtându-se de Curtea Regelui. Gwen era copleșită de emoție. Pe de o parte, era încântată să fie liberă de fratele său Gareth, să fie departe de el, înconjurată de războinici de încredere care o puteau proteja, fără să se teamă de trădarea lui sau de a fi căsătorită forțat cu cineva. În final nu va mai trebui să își păzească spatele în fiecare moment în care era trează, de frica unuia dintre asasinii lui.

De asemenea, Gwen se simțea inspirată și smerită să fie aleasă să domnească, să conducă acest enorm contingent de oameni. Anturajul uriaș o urma ca și cum ea ar fi fost un soi de profet, toți mărșăluind pe drumul fără sfârșit către Silesia. O vedeau ca pe conducătoarea lor - putea observa asta în fiecare privire - și se uitau la ea cu o oarecare așteptare. Ea se simțea vinovată, dorind ca unul dintre frații ei să aibă onoarea - oricine dar nu ea. Și totuși, vedea cât de mult speranță dădea oamenilor să aibă un conducător drept și just, și asta o făcea fericită. Dacă putea îndeplini acest rol pentru ei, mai ales în aceste timpuri întunecate, o va face.

Gwen s-a gândit la Thor, la despărțirea lor plină de lacrimi de la Canion, și i s-a frânt inima. L-a văzut dispărând, mergând pe podul de peste Canion, în ceață, într-o călătorie care aproape sigur va duce la moartea lui. Era o misiune nobilă și vitejească - una pe care nu-l putea împiedica să și-o asume - una despre care știa că trebuie făcută pentru binele regatului, pentru binele Inelului. Și totuși, continua să se întrebe de ce trebuia să fie el. Își dorea să fi putut fi oricine altcineva. Acum, mai mult ca niciodată, îl voia lângă ea. În acest timp de probleme, de tranziții uriașe, cum fusese lăsată singură să conducă, să-i poarte copilul, îl voia aici. Mai mult decât oricând, se îngrijora pentru el. Nu-și putea imagina viața fără el. Gândul la asta o făcea să plângă.