Morgan Rice - Transformată

Dar când venea vorba de Caitlin, Sam o iubea absolut. Și ea pe el. El era singura constantă din viața ei, singura pe care putea să se bazeze. Părea să-și păstreze singura slăbiciune rămasă în această lume pentru ea. Era hotărâtă să facă tot ce putea ca să-l protejeze.

"Caitlin?"

A tresărit.

Stând lângă ea, cu tava într-o mână și o vioară în cealaltă, era Jonah.

"Te deranjează dacă mă așez?"

"Da – vreau să spun nu," a spus ea, amețită.

Idioată , s-a gândit. Nu te mai purta așa nervos .

Jonah a fulgerat acel zâmbet al lui, apoi s-a așezat în fața ei. Stătea drept, cu postura perfecta, și și-a pus cu grijă vioara jos lângă el. Și-a organizat ușor mâncarea. Era ceva despre el, ceva pe care nu putea pune degetul. Era diferit de oricine mai întâlnise vreodată. Era ca și cum era dintr-o epocă diferită. Cu siguranta nu aparținea acestui loc.

"Cum merge prima ta zi?", a întrebat el.

"Nu e ce m-am asteptat."

"Știu ce vrei să spui,", a spus el.

"Este o vioară?"

Ea a arătat cu capul la instrumentul lui. El a ținut-o aproape, și păstra o mână odihnindu-se pe ea, ca și cum se temea că cineva i-ar putea-o fura.

"Este o violă, de fapt. E doar un pic mai mare, dar este un sunet complet diferit. Mai dulceag."

Ea nu văzuse niciodată o violă, și spera că el o va pune pe masă și i-o va arăta. Dar el nu a dat semne că o va face, și ea nu a vrut să preseze. El continua să-și odihnească mâna pe ea, și părea protector, ca și cum era ceva personal și privat.

"Exersezi mult?"

Jonah ridică din umeri. "Câteva ore pe zi", a spus el degajat.

"Câteva ore !? Trebuie să fii extraordinar! "

El ridică din umeri din nou. "Sunt bun, cred. Există o mulțime de interpreți mult mai buni decât mine. Dar sper că e biletul meu de plecare din acest loc. "

"Am vrut mereu să cânt la pian", a spus Caitlin.

"De ce nu o faci?"

Ea avea de gând să spună, N-am avut niciodată unul, dar s-a oprit. În schimb, a ridicat din umeri și s-a uitat înapoi la mâncare.

"Nu trebuie să deții un pian", a spus Jonah.

Se uită în sus, speriată că i-a citit gândurile.

"Există o sală de repetiții în această școală. Cu toate relele de aici, cel puțin e și ceva bun. Îți vor da lecții gratis. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii. "

Ochii lui Caitlin s-au mărit.

"Pe bune?"

"Există o foaie de înscriere lângă camera de muzică. Întreabă de Doamna Lennox. Spune-i că ești prietena mea. "

Prietena . Lui Caitlin i-a plăcut sunetul acestui cuvânt. Ea a simțit încet o bucurie izvorând în interiorul ei.

A zâmbit larg. Ochii lor s-au întâlnit pentru o clipă.

Privind înapoi în strălucitorii lui ochi verzi, ea ardea de dorința de a-l întreba un milion de lucruri: Ai o prietenă? De ce ești așa de drăguț? Chiar mă placi?

Dar, în schimb, și-a mușcat limba și n-a zis nimic.

Temându-se că timpul lor împreună se va termina curând, ea și-a stors creierul pentru vreo întrebare care le-ar ar prelungi conversația. A încercat să se gândească la ceva care ar asigura-o că-l va vedea din nou. Dar era nervoasă și a înghețat.

A deschis în cele din urmă gura, și când a facut-o, a sunat clopoțelul.

Camera a erupt în zgomot și mișcare, iar Jonah s-a ridicat, apucându-și viola.

"Am întârziat", a spus el, colectându-și tava.

Se uită peste tavă la ea. "Pot să o iau și pe a ta?"

Ea s-a uitat în jos, dându-și seama că a uitat-o, și a clătinat din cap.

"OK", a spus el.

Stătea acolo, brusc timid, neștiind ce să spună.

"Ei bine … ne mai vedem."

"Ne vedem", a răspuns ea neconvingător, vocea ei abia peste o șoaptă.

Prima ei zi de școală gata, Caitlin a ieșit din clădire în dupa-amiaza însorită de martie. Deși sufla o briză puternică, nu-i mai era frig. Deși toți copiii din jurul ei țipau pe când se scurgeau afară, nu a mai fost deranjată de zgomot. Se simțea vie, și liberă. Restul zilei a trecut într-o ceață; nici nu și-a putut aminti numele unui singur profesor nou.

Nu se putea opri să se gândească la Jonah.

S-a întrebat dacă a acționat ca o idioată în cantină. Încurcase cuvintele; abia i-a pus câteva întrebări. Tot ce s-a putut gândi să-l întrebe fusese despre acea violă stupidă. Ea ar fi trebuit să-l întrebe unde locuia, de unde era, la ce facultate vroia să se înscrie.

Și, mai ales, dacă are o prietenă. Cineva ca el trebuia să fie cu cineva.

Exact în acel moment, o fată hispanică drăguță, bine îmbrăcată, a atins-o pe Caitlin. Caitlin s-a uitat în sus și în jos la ea cum a trecut, și s-a întrebat pentru o clipă dacă ea era.

Caitlin a cotit pe strada 134, și, pentru o secundă, a uitat unde se ducea. Ea nu mai venise pe jos acasă de la școală înainte, și pentru o clipă, nu mai știa unde era noul apartament. Stătea acolo, la colt, dezorientată. Un nor a acoperit soarele și un vânt puternic s-a ridicat, și dintr-o dată îi era din nou frig.

"Hei, amiga !"

Caitlin s-a întors și și-a dat seama că stătea în fața unei bodegi murdare, la colț de stradă. Patru bărbați dubioși erau așezați pe scaune de plastic în fața ei, aparent imuni la frig, rânjind la ea ca și cum ar fi vrut s-o mănânce.

"Vino aici, iubito!", a strigat un altul.

Și-a amintit.

Strada numărul 132. Asta e.

S-a întors repede și s-a îndreptat într-un ritm alert pe o altă stradă. A verificat peste umăr de câteva ori să vadă dacă acei bărbați o urmăreau. Din fericire, nu au făcut-o.

Vântul rece i-a înțepat obrajii și a trezit-o, pe când realitatea dură a noului cartier a început să se cristalizeze. S-a uitat în jur la mașinile abandonate, pereții cu graffitti, sârma ghimpată, grilajele de la toate ferestrele, și s-a simțit brusc foarte singură. Și foarte înfricoșată.

Mai erau doar 3 blocuri până la apartamentul ei, dar părea să fie o distanță de o viață. Își dorea să fi avut un prieten alături – chiar ei bine, pe Jonah – și se întrebă dacă putea face față zilnic aceastei plimbări, singură. Încă o dată, se simțea furioasă pe mama ei. Cum își permitea să o tot mute, să o tot ducă în locuri noi pe care le ura? Se va termina oare vreodată?

Sticlă spartă.

Inima lui Caitlin bătea mai repede după ce văzut mișcare pe partea stângă, pe partea cealaltă a străzii. A mers repede și a încercat să țină capul în jos, dar când s-a apropiat, a auzit strigăte și râsete grotești, și nu a putut să nu observe ce se întâmplă.

Patru băieți masivi – de 18 sau 19 ani – stăteau în picioare lângă un alt copil. Doi dintre ei îl țineau de brațe, în timp ce al treilea a venit și l-a lovit în burtă, iar al patrulea l-a lovit în față. Puștiul, poate avea 17 ani , înalt, subțire și lipsit de apărare, a căzut la pământ. Doi dintre băieți au venit și l-au lovit în față.

Știind că nu e bine, Caitlin s-a oprit și s-a holbat. Era îngrozită. Ea nu mai văzuse niciodată așa ceva.

Ceilalți doi puști au făcut câțiva pași în jurul victimei lor, apoi și-au ridicat sus cizmele și le-au adus în jos.

Caitlin s-a temut că au de gând să-l calce pe puști în picioare și să-l omoare.

"NU!", a strigat ea.

S-a auzit un sunet bolnav de sfărâmare când au trântit picioarele jos.

Dar nu era sunetul de oase rupte, mai degrabă era sunet de lemn. Lemn sfărâmat. Caitlin a văzut că a fost strivit un instrument muzical mic. S-a uitat atent, și a văzut bucățele de violă pe tot trotuarul.