Ursula Le Guin: Deposedaţii

Tânărul se ridicase în picioare şi, aplecat deasupra mesei, striga drept în faţa lui Bedap.

— Tu nu te referi la justiţie. Te referi la pedeapsă. Vrei să spui că sunt unul şi acelaşi lucru? întrebă Bedap, ridicând privirea către el.

— Se referă la violenţă, interveni Rulag. Iar dacă se produce violenţă, voi sunteţi aceia care o veţi fi creat. Voi şi Sindicatul vostru. Iar voi o veţi merita.

Un bărbat slab, mic de statură, de lângă Trepil, începu să vorbească, la început încet, cu o voce înăsprită de rusca provocată de praf, încât prea puţini îl auziră. Era un delegat din partea sindicatului minerilor din sud-vest şi nimeni nu se aştepta că se va referi la acest subiect.

— … ceea ce merită oamenii, spunea el. Pentru că fiecare dintre noi merităm totul, orice bogăţie stivuită în mormintele regilor morţi şi nici unul nu merităm nimic, nici măcar o gură de pâine arunci când ne e foame. N-am mâncat noi, oare, atunci când alţii flămânzeau? Ne vei pedepsi pentru asta? Ne vei răsplăti pentru virtutea de a flămânzi în timp ce alţii mâncau? Nimeni nu câştigă pedeapsa, nici răsplata. Eliberaţi-vă mintea de ideea de merit şi de ideea de câştig şi abia atunci veţi fi în stare să gândiţi.

Erau cuvintele lui Odo în Scrisori din închisoare dar, rostite cu vocea aceea slabă, răguşită, produseră un efect straniu, de parcă omul le producea el însuşi, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum ar fi provenit din inima sa, încet, cu greutate, aşa cum apa se înalţă încet, încet prin nisipul deşertului.

Rulag asculta, cu capul înălţat şi faţa încordată, ca a unui om care îşi ascunde durerea. De partea cealaltă a mesei, vizavi de ea, Shevek stătea cu capul plecat. Cuvintele minerului fiind urmate de un moment de tăcere, Shevek ridică privirea şi vorbi:

— Vedeţi, ceea ce căutăm este sa ne reamintim nouă înşine că nu am venit pe Anarres pentru a căuta siguranţă, ci pentru libertate. Dar dacă trebuie să fim cu toţii de acord, să muncim împreună, nu suntem cu nimic mai buni decât o maşină. Dacă un individ nu poate lucra în solidaritate cu semenii săi, este de datoria lui să lucreze singur. Îndatorirea sa şi dreptul său. Noi am negat şi negăm oamenilor acest drept. Am spus şi spunem, tot mai des, "Trebuie să lucrezi împreună cu alţii, trebuie să accepţi regula majorităţii." Dar orice regulă înseamnă tiranie. Datoria individului este de a nu accepta nici o regulă, să fie iniţiatorul propriilor acte, să fie responsabil. Numai dacă el face aşa, societatea va trăi, se va schimba, se va adapta şi va supravieţui. Noi nu suntem supuşii unui Stat bazat pe lege, suntem membrii unei societăţi bazate pe revoluţie. Revoluţia este obligaţia noastră, speranţa noastră de evoluţie. "Revoluţia este în spiritul individual, sau niciunde. Este pentru toţi, sau nu reprezintă nimic. Dacă se consideră că revoluţia are un sfârşit, arunci nu va începe niciodată cu adevărat." Nu putem rămâne aici. Trebuie să continuăm. Trebuie să ne asumăm riscurile.

— Nu ai nici un drept să ne implici pe toţi într-un risc pe care eşti obligat să ţi-l asumi din motive personale, răspunse Rulag, la fel de calmă ca şi el, dar foarte rece.

— Nimeni, dacă nu vrea să meargă la fel de departe ca mine, nu are dreptul să mă oprească, spuse Shevek, iar ochii lor se întâlniră pentru o secundă, după care plecară amândoi privirile.

— Riscul unei călătorii pe Urras nu implică pe nimeni în afară de persoana care o face, interveni Bedap. Nu schimbă nimic în Termenii Colonizării şi nimic din relaţiile noastre cu Urras, exceptând, poate, aspectul moral — şi asta în avantajul nostru. Dar nu crea că suntem pregătiţi, că nici unul dintre noi nu este

fata să decidă în această privinţă. Pentru moment, închid subiectul, dacă sunteţi şi voi de acord.

Răspunsul fiind favorabil, Bedap şi Shevek părăsiră întrunirea.

— Trebuie să trec pe la Institut, spuse Shevek, atunci când ieşeau din clădirea PDC. Sabul mi-a trimis una din notele acelea ale lui. Parcă ar fi tăieturi de la unghiile de la picioare. Mă întreb, ce-o fi în mintea lui?

— Iar eu mă întreb ce-o fi în mintea femeii aceleia, Rulag. Are ceva personal împotriva ta. Cred că invidie. Nu vă mai aşezăm unul în faţa altuia la aceeaşi masă, altfel nu mai ajungem niciunde. Dar nici flăcăul acela din nord-est nu mi-a făcut o impresie prea bună. Conducerea şi puterea majorităţii înseamnă dreptate! Reuşim noi oare să-i facem să priceapă mesajul nostru, Shev? Ori nu facem decât să îndârjim opoziţia?

— Poate că într-adevăr trebuie să trimitem pe cineva pe Urras, să ne demonstrăm drepturile prin acte, dacă prin cuvinte nu izbutim s-o facem.

— Poate. Atâta vreme cât nu sunt eu acela! Aş vorbi până m-aş înroşi despre dreptul de a părăsi Anarres, dar dacă ar trebui s-o fac, pe dracu, mai degrabă mi-aş tăia beregata.

— Trebuie să plec, spuse Shevek, râzând. Voi fi acasă într-o oră, sau cam aşa ceva. Vino să mănânci cu noi astă seară.

— Ne vedem în camera voastră.

Shevek porni pe stradă cu pasul său mare; Bedap rămase ezitând în faţa clădirii CPD. Era mijlocul după-amiezii, o zi cu vânt, însorită, rece de primăvară. Străzile oraşului erau strălucitoare, cu aspect lustruit, fremătând de lumină şi oameni. Bedap se simţea tulburat şi părăsit totodată. Totul, inclusiv emoţiile sale, era promiţător şi totuşi nesatisfăcător. Îşi continuă drumul până la domiciliul unde locuiau acum Shevek şi Takver. Aşa cum sperase, o găsi pe Takver acasă împreună cu copilul.

Takver pierduse două sarcini, după care venise Pilun, târziu şi pe neaşteptate, dar binevenită. Fusese foarte mică la naştere iar acum, când mergea pe doi ani, era încă mică, cu braţe şi picioare subţiri. Când Bedap o ridica, era întotdeauna vag înspăimântat, având chiar o senzaţie de respingere la atingerea braţelor acelea atât de fragile încât le-ar fi putut uşor frânge cu o răsucire a mâinii. Ţinea foarte mult la Pilun, era fascinat de ochii ei cenuşii, înnouraţi şi câştigat de încrederea ei totală, dar ori de câte ori o atingea, era conştient, aşa cum nu i se mai întâmplase până atunci, de ce înseamnă atracţia cruzimii, de ce puternicii îi chinuie pe cei slabi. De aceea — deşi nici el nu-şi dădea seama de ce — înţelegea ceva care niciodată nu însemnase mare lucru pentru el, nici măcar nu-l interesase cine ştie ce: sentimentul părintesc. Simţea o plăcere din cele mai grozave atunci când Pilun îi spunea "tadde".

Se aşeză pe platforma-pat din dreptul ferestrei. Era o cameră bine dimensionată, cu două platforme. Podeaua era mochetată. Nu exista nici un fel de mobilier, nici scaune sau mese, doar un gărduţ mobil care delimita un spaţiu de joacă, ori servea de paravan pentru patul fetiţei. Takver deschisese sertarul lung şi larg de sub cealaltă platformă şi sorta o mulţime de hârtii păstrate acolo.

— Chiar te rog să o ţii pe Pilun, dragă Dap, spuse ea, cu zâmbetul ei larg, atunci când fetiţa începu să se îndrepte către el. A răscolit hârtiile astea de cel puţin zece ori, de fiecare dată când vreau să le aranjez. Termin într-un minut… ba nu, în zece minute.

— Nu te grăbi. N-am chef de vorbă. Nu vreau decât să stau aici. Haide, Pilun, mergi! Ce fetiţă mare! Vino la Tadde Dap. Te-am prins!

Pilun stătea mulţumită pe genunchii lui, studiindu-i mâna. Lui Bedap îi era ruşine de unghiile lui, pe care nu şi le mai rodea, dar care rămăseseră deformate de atâta ros. Mai întâi strânse pumnul pentru a le ascunde, după care se ruşină de ruşinea lui şi deschise mâna. Pilun îl bătu bucuroasă pe mână.